One of the most rewarding parts of writing my Generative AI post was reflecting on the moments I truly grasped the technology. It's not just about the tech, but the human journey of learning. Read about my "aha!" moments:

https://www.ctnet.co.uk/demystifying-generative-ai-my-journey-from-novice-to-understanding/

#PersonalJourney #TechLearning #GenerativeAI #AI

The 3 AM confession isn't about scandal. It's the quiet moment you finally admit a deep truth to the only person who's always listening: yourself. #3AMConfession #InnerTruth #SilentReflections #HonestMoments #SelfDiscovery #PersonalJourney #QuietIntrospection #ListeningWithin #TruthAtNight #MidnightMusings

"Your journey is uniquely yours, embrace it."

Dr. Sue Goldie Shares Her Parkinson’s Journey with Reporter After Years of Privacy

Dr. Sue Goldie, a respected professional, kept her Parkinson’s disease diagnosis a secret for four years, grappling privately with the challenges of the neurodegenerative condition. During this time, she maintained a private dialogue with New York Times reporter John Branch, sharing her experiences ... [More info]

❤️ A New Podcast: My Journey and the Inspiration Behind My Websites and Services

This is a short podcast, lasting just around 3 minutes.

With warm regards,
Jeanne

https://www.jeannejess.com/
❤️

#podcasts
#podcasting
#podcastinglife
#PersonalJourney #Compassion #CommunitySupport #Healing #LifeChallenges #EmotionalWellbeing

Between systems and selves – the journey of a clinical psychologist

Image credit: Ana Dumitru

We live in an age where people look to science to explain themselves. Sometimes it’s neuroscience: brain scans, neurotransmitters, the promise of a biological key to unlock our moods and our choices. Other times it’s psychology: the stories we tell about our lives, the traumas we inherit, the patterns that repeat until we learn to see them. The two fields overlap, but they also diverge: one speaks in circuits and chemicals, the other in metaphors and meaning.

I often find myself caught in that space between. Like many readers, I want both: the clarity of science and the compassion of therapy. I want to know what’s firing in the brain when grief hits, but I also want to know how to sit with that grief when all is said and done.

That’s why I wanted to talk to Ana Dumitru. She’s a trainee clinical psychologist of Romanian origin now based in the UK, and she has made a career of standing in the in-betweens: East and West, research and clinical practice, therapist and human being. She’s worked with complex trauma, studied the mental health of therapists themselves, and often reflected on the cultural attitudes that shape how people seek help.

When she says therapy is “more like waves” rather than a straight line, she isn’t just talking about patients. She’s talking about systems, professional life, the ebb and flow between science and story. And maybe, about what it means to be human at all.

Of course, leaving aside the big thoughts about life, waves, and everything nice, there’s a more practical matter to attend to: how does one actually become a clinical psychologist in the UK? In short, you have to do a doctorate. But whatever your expectations are, I’m fairly certain they’re still far from reality.

“This training program is very intense, I’ll just say that…”

“And I don’t think there is anyone who does this doctorate and doesn’t come out feeling like this has been so much. Not necessarily all bad as an experience, just very intense and relentless. You have no time.”

The details might vary depending on the specific program, but the structure is the same: multiple rotations through NHS mental health services (learning disabilities, adult mental health, children and adolescent services, neuropsychology, and more) while simultaneously conducting academic research and attending classes. On paper, the schedule might seem clear: 3-4 days of clinical work and 1-2 study days per week. But, as Ana puts it: “How do you context-switch so much? It’s really confusing and you never have a proper schedule.”

And that’s still just scratching the surface. First, there’s the academic side. Unlike a pure research doctorate, where the focus is usually on a single project, clinical psychology training comes with layers: a main dissertation, comprised of a systematic review and an empirical study, going from generating the idea through data collection, analysis, and write-up, plus a couple of smaller, but still demanding assignments: two case studies and a service evaluation based on clinical data.

Then there’s the clinical work. “Every six months you switch the place you’re in, the people you meet, the way the service works, how they do their notes in the service. So you need to learn things every six months: learn people, learn how they do things in the service, what kind of therapy they might use, the population, what are the specifics of the population. […] You know, everyone does their admin very differently. Everyone does their reports very differently. Nothing is consistent across the systems that they use. I think now they’re trying to have one type of system that they use in all services, but I’ve had to learn five different systems. Obviously that’s additional admin work. “

It’s a rhythm of constant adaptation, but by the final year, some things narrow down. That’s when trainees specialize into an area of interest.

“Complex trauma is basically what it sounds like”

For Ana, that meant working with complex trauma in adults. As opposed to PTSD, which occurs usually due to a single traumatic incident, “complex trauma is really multiple events that lead to that. Oftentimes it’s when people experience, let’s say, childhood abuse, domestic abuse, or they might also have several single incidents within a shorter span of time that accumulate. They will have some of the same features as PTSD: nightmares, flashbacks; but it might also affect relational patterns, they might have attachment issues, or trouble regulating their emotions. So it’s more complex in that sense because it’s really a more pervasive pattern of trauma that people have.”

“A lot of my job is being in tune with what people are bringing”

It’s not surprising to anyone that the therapy for complex trauma is also…complex itself. It involves drawing on elements from multiple evidence-based approaches in an individually tailored manner. “The doctorate in clinical psychology is very much about the evidence base and the evidence base at the moment is mostly around CBT (cognitive behavioral therapy). But for complex trauma, there’s a lot of therapies that are very useful.

Schema therapy is one – it looks at different filters that people might have, called schemas, that develop from people’s experiences. Compassion-focused therapy is another one that’s fantastic. There is DBT, dialectical behavioral therapy, that was developed specifically for personality disorders. It’s a spin-off of CBT. There’s acceptance and commitment therapy. […]

My supervisor is also more of an integrative therapist, she draws on a lot of different modalities and that’s what I do in my work as well. I think that’s usually what works best with people. I don’t think there’s one size fits all. If people don’t fit into a box, then it’s not really useful. And people who have experienced trauma and abuse, they won’t fit into one box or another. Nobody really will fit into one box or another.

So I try to tailor my approach to the person that I’m working with and make it person-centered, make sure it’s trauma-informed, and work with a model that fits best with a person. Sometimes it is trial and error. Sometimes people might connect to certain elements, so I’ll integrate some of those. But really it’s a collaborative approach. They need to also give me feedback and work with that. I’m not gonna push any model onto someone if they’re not connecting with that. So a lot of my job is being in tune with what people are bringing.“

As you can imagine, conducting the kind of work that demands emotional attunement day after day, session after session, requires a lot of resilience. And it comes with challenges of its own.

“As a therapist, you’re often a container. With time, that kind of chips away at you.”

In her research, Ana investigated how that looks like for therapists with lived experience of mental ill health. Although still somewhat taboo, the issue is quite pervasive: “The research that I found in my literature review was showing that actually a lot of therapists, most, if not all, have either their own experience of mental ill health or some adjacency to that – say someone in their family growing up had some experience of mental ill health.”

During training, therapists typically receive some support through supervision, both from their mentor and their peers. “My supervisor doesn’t just keep an eye on me”, Ana points out. “We meet every week for at least an hour to discuss not only the cases that I have, what I’ve been trying or what the person’s response was to that, but it’s also a space to discuss what I bring into therapy, what I experience as a consequence of that session. But there’s also the concept of peer supervision, where you have a protected time to discuss with other therapists in the service. Everyone brings cases where they might be struggling with certain elements and everyone can chip in.”

But once the training wheels come off, even this limited form of support often disappears. “If you’re a therapist you’re, you know… a-okay! And you have to “take care of yourself”, because obviously yes, you work with trauma and that’s taxing.” At the same time, trying to “take care of yourself” and to ask for support comes with its own drawbacks. As Ana explains, “There’s that fear of being seen as not competent enough to do your job. But actually I am competent. I might be depressed a lot of the time, but I’m very competent at my job. So your competency comes into question and then suddenly it’s less of a “hey, maybe we’ll reduce your caseload for a few weeks or maybe you’ll take a break, we’ll support you. And it becomes a thing of, “Oof, are you safe to practice?” So a lot of people never seek support.”

And even when they do…

“In a world that’s struggling, willingness to look at the people who, actually, are managing themselves a lot of the time…”

The words trail off. “The NHS is on fire”, she continues. Of course, it’s not just the NHS: across healthcare systems worldwide, practitioners are left managing themselves in environments that give little back. Proposed solutions include access to therapy for therapists in a confidential and accessible manner and decreasing stigma towards those who seek help.

But when the focus is on survival, there is little space to attend to those who can hold on for a little longer. “I’ll give an example. In psychological services there are huge waiting lists for a lot of services. So what they do is, they change the criteria to be accepted in the service at the moment, because they’re just struggling with holding so many people. You just don’t have enough staff and enough time and enough space, even clinic rooms, to actually see people. So you make it harder for them to access your service. So then you reduce your waiting list, because actually people don’t meet the criteria. Or you do single assessments where you only see them once and then you’re like, ‘Yeah, but you’re not that bad. Come back later.'”

Still, a little is better than nothing. Despite its shortcomings, this burnt-out system becomes easier to appreciate when placed in comparison to emergent structures.

“I think at the base of our culture is this idea that you just have to do more, work harder.”

“I agree that there’s so many systemic pressures and issues in the NHS, but then again, we don’t have this in Romania. This is…inexistent. People are complaining that we’re doing an anxiety group and they only had these biscuits or it only lasts this long or whatever. Meanwhile I’m thinking…we don’t…this doesn’t exist in Romania. And here it’s for free! You’re getting this for free!”

Again, as with all systemic issues, lack of proper infrastructure is just one side of the story. Although attitudes towards mental health have begun to shift in recent years, the dominant mindset is still one of dismissal and grit: “The narrative is mental health only exists in the really severe people, and there it’s seen as really bad. If you have depression, you just need to get over it. You just need to just stop thinking about it. You’re depressed because you’re lazy, right? Mental health is not really recognized as a need people have and a very valuable thing to invest in. I think at the base of our culture is this idea that you just have to do more, work harder.”

Against that backdrop, it’s not surprising that therapy itself is often misunderstood. The cultural story of “working harder” and “getting over it” seeps into expectations of what therapy should be. Therapy becomes another thing you’re supposed to “get right,” another place to earn full marks.

“The therapist is not a mechanic; you’re not going there with a broken car and the mechanic is fixing it”

“That’s why therapy is really hard, actually. If you go through therapy and you’re like, ‘Oh, this is so easy and great, I’m getting all A’s,’ then maybe you’re not doing it right. But people don’t know, because we have a very romanticized view of therapy. We see movies, the Freudian couch, you sit down, you talk, you have an insight, and then everything is fixed. It doesn’t work like that. It’s not linear.”

It’s true that therapy, as life itself, is rarely linear, but where does that leave us? As Ana puts it, being caught between worlds, roles, and expectations is always a struggle. The key isn’t to erase that tension, but to learn how to hold steady, go with the flow, and blend human values with systemic support.

“It’s demanding work and it unfolds within systems that are themselves stretched thin, but even within these pressures there needs to be space for compassion, authenticity, resilience, and creativity. And I guess that therapy is like life – it’s rarely linear. Things come and go. It’s more like waves really. Sometimes the tide comes, sometimes the tide goes, and afterwards it feels very empty. And that’s okay. It’s part of life.”

What did you think about this post? Let us know in the comments below. And if you’d like to support our work, feel free to share it with your friends, buy us a coffee here, or even both.

Subscribe to our RSS feed here.

You might also like:

#mentalHealth #personalJourney #psychology #therapy

Între sisteme și sine – călătoria unui psiholog clinician

Imagine de: Ana Dumitru

Trăim într-o epocă în care oamenii apelează la știință pentru a se înțelege pe sine. Uneori este vorba de neuroștiințe: scanări ale creierului, neurotransmițători, promisiunea unei chei biologice care să ne elucideze starea de spirit și alegerile. Alteori este vorba de psihologie: poveștile pe care le spunem despre viața noastră, traumele pe care le moștenim, tiparele care se repetă până când învățăm să le vedem. Cele două domenii se suprapun, dar sunt și divergente: unul vorbește în circuite și substanțe chimice, celălalt în metafore și sens.

De multe ori mă aflu prinsă în acest spațiu intermediar. Ca mulți cititori, vreau să le am pe amândouă: claritatea științei și compasiunea terapiei. Vreau să știu ce se declanșează în creier atunci când durerea lovește, dar, la urma urmei, vreau și să știu cum să stau cu ea.

De aceea am vrut să vorbesc cu Ana Dumitru. Este psiholog clinician stagiar de origine română, stabilită acum în Marea Britanie, și și-a făcut o carieră din a sta între lumi: Est și Vest, cercetare și practică clinică, terapeut și ființă umană. A lucrat cu traume complexe, a studiat sănătatea mintală a terapeuților înșiși și a reflectat adesea asupra atitudinilor culturale care modelează modul în care oamenii caută ajutor.

Când spune că terapia este „mai degrabă ca valurile” decât ca o linie dreaptă, nu vorbește doar despre pacienți. Vorbește despre sisteme, despre viața profesională, despre fluxul și refluxul dintre știință și poveste. Și, poate, despre ce înseamnă să fii om.

Desigur, lăsând la o parte gândurile mari despre viață, valuri și tot ce e frumos, există o chestiune mai practică de care trebuie să ne ocupăm: cum devii psiholog clinician în Marea Britanie? Pe scurt, trebuie să faci un doctorat. Dar oricare ar fi așteptările tale legate de ce înseamnă asta, sunt destul de sigură că sunt destul de departe de realitate.

„Programul acesta de pregătire este foarte intens, atât o să zic…”

„Și nu cred că există cineva care să facă acest doctorat și să nu simtă că a fost atât de mult. Nu neapărat ceva rău ca experiență, dar extrem de intens și obositor. Nu ai timp.”

Detaliile pot varia în funcție de fiecare program în parte, dar structura este aceeași: mai multe rotații prin serviciile de sănătate mintală ale NHS-ului (National Health Service – sistemul național de sănătate din UK), cum ar fi cele pentru dificultăți de învățare, sănătate mintală pentru adulți, servicii pentru copii și adolescenți, neuropsihologie și multe altele, desfășurate simultan cu cercetarea academică și participarea la cursuri. Pe hârtie, programul poate părea clar: 3-4 zile de muncă clinică și 1-2 zile de studiu pe săptămână. Dar, după cum spune Ana: „Cum reușești să schimbi atât de des contextul? Este foarte derutant și nu ai niciodată un program bine stabilit.”

Și ce am descris mai sus e doar o mică parte. În primul rând, există latura academică. Spre deosebire de un doctorat în cercetare pură, unde accentul se pune de obicei pe un singur proiect, formarea în psihologie clinică are mai multe niveluri: o teză principală, compusă dintr-o revizuire sistematică și un studiu empiric, care pornește de la generarea ideii, trece prin colectarea datelor, analiză și redactare, plus câteva sarcini mai mici, dar totuși exigente: două studii de caz și o evaluare a serviciilor pe baza datelor clinice.

Apoi urmează și munca pe partea clinică. „La fiecare șase luni, schimbi locul în care te afli, oamenii pe care îi întâlnești, modul în care funcționează serviciul, modul în care își iau notițe în cadrul serviciului. Așa că trebuie să înveți lucruri noi la fiecare șase luni: să cunoști oamenii, să înveți cum lucrează în cadrul serviciului, ce tip de terapie ar putea folosi, populația, care sunt caracteristicile populației. […] Știi, fiecare își face treaba administrativă în mod foarte diferit. Fiecare își face rapoartele în mod foarte diferit. Nu există nicio consecvență între sistemele pe care le utilizează. Cred că acum încearcă să adopte un singur tip de sistem pe care să îl utilizeze în toate serviciile, dar eu a trebuit să învăț cinci sisteme diferite. Evident, asta înseamnă muncă administrativă suplimentară.”

Este un ritm de adaptare continuă, dar în ultimul an anumite lucruri se reduc. Atunci cursanții se specializează într-un domeniu de interes.

„Trauma complexă e, în esență, cam ceea ce pare după nume”

Pentru Ana, asta însemna să lucreze cu traume complexe la adulți. Spre deosebire de PTSD, care apare de obicei din cauza unui singur incident traumatic, „trauma complexă reprezintă, de fapt, o serie de evenimente care duc la asta. De multe ori, este vorba despre persoane care au suferit, să zicem, abuzuri în copilărie, abuzuri domestice, sau care au avut mai multe incidente izolate într-o perioadă scurtă de timp, care s-au acumulat. Ei vor avea unele dintre aceleași caracteristici ca și PTSD: coșmaruri, flashback-uri; dar acest lucru poate afecta și modelele relaționale, pot avea probleme de atașament sau dificultăți în controlarea emoțiilor. Deci, în acest sens, este complex, deoarece este un tipar mult mai pervaziv de traume pe care oamenii le au.”

„O mare parte din munca mea constă în a fi receptivă la ceea ce aduc oamenii”

Nu este deloc surprinzător că terapia pentru traume complexe este, la rândul ei, complexă. Ea implică utilizarea elementelor din mai multe abordări bazate pe dovezi, adaptate individual. „Doctoratul în psihologie clinică se concentrează în mare măsură pe corpul de dovezi, iar în prezent aceasta se referă în principal la CBT (engl.: cognitive behavioral therapy – terapia cognitiv-comportamentală). Însă, în cazul traumelor complexe, există multe terapii foarte utile.

Terapia pe bază de scheme este una dintre ele – implică analiza diferitelor filtre pe care oamenii le pot avea, numite scheme, care se dezvoltă din experiențele lor. Terapia centrată pe compasiune este o altă terapie fantastică. Există DBT, terapia comportamentală dialectică, care a fost dezvoltată special pentru tulburările de personalitate. Este o ramură a CBT. Există terapia de acceptare și angajament. […]

Supervizoarea mea este și ea mai degrabă un terapeut integrativ, se bazează pe o mulțime de modalități diferite și asta fac și eu în munca mea. Cred că asta funcționează cel mai bine cu oamenii. Nu cred că există o soluție universală. Dacă oamenii nu se încadrează într-o categorie, atunci nu este cu adevărat util. Iar oamenii care au suferit traume și abuzuri nu se încadrează într-o categorie sau alta. Nimeni nu se va încadra într-o singură categorie.

Așa că încerc să-mi adaptez abordarea la persoana cu care lucrez și să o centrez pe individ, să mă asigur că ține cont de traume și să lucrez cu un model care se potrivește cel mai bine cu acea persoană. Uneori este vorba de încercări și erori. Uneori, oamenii pot să se conecteze cu anumite elemente, așa că voi integra unele dintre acestea. Dar, de fapt, este o abordare colaborativă. Ei trebuie să-mi ofere feedback și să lucreze cu asta. Nu voi impune niciun model cuiva dacă acea persoană nu se conectează cu el. Așadar, o mare parte din munca mea constă în a fi receptivă la ceea ce aduc oamenii.”

După cum îți poți imagina, desfășurarea unui astfel de tip de activitate, care necesită să fii conectat emoțional, zi de zi, ședință după ședință, necesită multă reziliență. Și vine la pachet cu propriile provocări.

„Ca terapeut, ești adesea un recipient pentru tot ce aduc ceilalți. Cu timpul, asta te erodează.”

În munca sa de cercetare, Ana a investigat cum arată acest lucru pentru terapeuții care au experiență personală de tulburări legate de sănătatea mintală. Deși încă este un subiect oarecum tabu, problema este destul de răspândită: „Studiile pe care le-am găsit în analiza mea bibliografică arătau că, de fapt, mulți terapeuți, dacă nu chiar toți, au fie propria experiență cu tulburările mintale, fie o anumită legătură cu acestea – de exemplu, în copilăria lor, cineva din familie a avut astfel de dificultăți.”

În timpul formării, terapeuții beneficiază de obicei de sprijin prin supervizare, atât din partea mentorului lor, cât și din partea colegilor. „Supervizoarea mea nu se limitează la a mă supraveghea”, subliniază Ana. „Ne întâlnim în fiecare săptămână timp de cel puțin o oră pentru a discuta nu numai cazurile pe care le am, ce am încercat sau care a fost reacția persoanei respective, ci și pentru a discuta despre ceea ce aduc eu în terapie, ce resimt ca urmare a acelei ședințe. Dar există și conceptul de supervizare de către colegi, în cadrul căreia ai la dispoziție un interval anume pentru a discuta cu alți terapeuți din cadrul serviciului. Fiecare aduce cazuri în care s-ar putea să se confrunte cu anumite elemente și toată lumea poate contribui.”

Dar odată ce se termină doctoratul, chiar și această formă limitată de sprijin dispare adesea. „Dacă ești terapeut, ești, știi… super-ok! Și trebuie să «ai grijă de tine», pentru că, evident, lucrezi cu traume și asta este obositor.” În același timp, încercarea de a „avea grijă de tine” și de a cere sprijin are propriile dezavantaje. După cum explică Ana: „Există teama de a fi perceput ca fiind insuficient de competent pentru a-ți face treaba. Dar, de fapt, sunt competentă. Poate că sunt deprimată o mare parte din timp, dar sunt foarte competentă în meseria mea. Așa că îți este pusă la îndoială competența și, brusc, nu mai este vorba de «Hei, poate îți vom reduce numărul de cazuri pentru câteva săptămâni sau poate vei lua o pauză, te vom sprijini». Ci devine o chestiune de «Oh, e sigur să practici?» Așa că mulți oameni nu caută niciodată sprijin.”

Și chiar și atunci când o fac…

„Într-o lume aflată în criză, disponibilitatea de a privi către oamenii care, de fapt, reușesc să se gestioneze singuri o mare parte a timpului…”

Cuvintele se pierd în aer. „NHS este în flăcări”, continuă ea. Desigur, nu este vorba doar de NHS: în toate sistemele de sănătate din întreaga lume, specialiștii medicali sunt lăsați să se descurce singuri în medii care le oferă foarte puțin în schimb. Soluțiile propuse pentru a-i susține includ accesul la terapie pentru terapeuți într-un mod confidențial și accesibil și reducerea stigmatizării față de cei care caută ajutor.

Dar când accentul se pune pe supraviețuire, nu mai rămâne mult spațiu pentru a te ocupa de cei care pot rezista încă puțin. „O să-ți dau un exemplu. În serviciile psihologice există liste de așteptare enorme pentru multe servicii. Așa că ceea ce fac ei este să schimbe criteriile de acceptare în serviciu în acel moment, pentru că se luptă să facă față unui număr atât de mare de oameni. Pur și simplu nu ai suficient personal, suficient timp și suficient spațiu, nici măcar cabinete medicale, pentru a primi oamenii. Așa că le îngreunezi accesul la serviciile tale. Apoi reduci lista de așteptare, pentru că, de fapt, oamenii nu îndeplinesc criteriile. Sau faci evaluări unice, în care îi vezi o singură dată și apoi le spui: «Da, dar nu ești chiar atât de rău. Vino mai târziu.»”

Totuși, puțin este mai bine decât nimic. În ciuda deficiențelor sale, acest sistem epuizat devine mai ușor de apreciat atunci când este comparat cu cele încă în curs de dezvoltare.

„Cred că la baza culturii noastre stă ideea că trebuie doar să faci mai mult, să muncești mai mult.”

„Sunt de acord că există foarte multe presiuni și probleme sistemice în cadrul NHS, dar, pe de altă parte, în România nu avem așa ceva. Așa ceva este… inexistent. Oamenii se plâng că organizăm un grup de anxietate și că au primit doar acești biscuiți sau că durează doar atât sau ceva de genul acesta. Între timp, mă gândesc… noi nu… asta nu există în România. Și aici este gratuit! Primești asta gratuit!”

Din nou, ca în cazul tuturor problemelor sistemice, lipsa unei infrastructuri adecvate este doar o parte a problemei. Deși atitudinea față de sănătatea mintală a început să se schimbe în ultimii ani, mentalitatea dominantă este încă una de respingere și determinare: „Se spune că sănătatea mintală există doar la persoanele cu probleme foarte grave, iar acolo este considerată ceva foarte rău. Dacă suferi de depresie, trebuie doar să treci peste asta. Trebuie doar să nu te mai gândești la asta. Ești deprimat pentru că ești leneș, nu-i așa? Sănătatea mintală nu este recunoscută cu adevărat ca o nevoie a oamenilor și ca un lucru foarte valoros în care să investești. Cred că la baza culturii noastre stă ideea că trebuie doar să faci mai mult, să muncești mai mult.”

În acest context, nu este surprinzător faptul că terapia în sine este adesea înțeleasă greșit. Ideea culturală de „a munci mai mult” și „a trece peste” se infiltrează în așteptările legate de ceea ce ar trebui să fie terapia. Terapia devine un alt lucru pe care trebuie să îl „faci bine”, un alt loc în care trebuie să obții note maxime.

„Terapeutul nu e mecanic; nu te duci acolo cu o mașină stricată, iar mecanicul o repară”

„De aceea terapia este atât de dificilă, de fapt. Dacă te duci la terapie și te gândești: «Oh, este atât de ușor și de minunat, primesc numai note maxime», atunci poate că nu o faci corect. Dar oamenii nu știu asta, pentru că avem o viziune foarte romantică asupra terapiei. Vedem filme, canapeaua freudiană, te așezi, vorbești, ai o revelație și apoi totul se rezolvă. Nu funcționează așa. Nu este liniar.”

Este adevărat că terapia, la fel ca viața însăși, este rareori liniară, dar unde ne duce asta? Așa cum spune Ana, a fi prins între lumi, roluri și așteptări este întotdeauna o luptă. Cheia nu este să scapi de această tensiune, ci să înveți cum să rămâi stabil, să mergi cu fluxul și să îmbini valorile umane cu sprijinul sistemic.

„Este o muncă solicitantă, care se desfășoară în cadrul unor sisteme care sunt ele însele suprasolicitate, dar chiar și în aceste condiții de presiune trebuie să existe spațiu pentru compasiune, autenticitate, reziliență și creativitate. Și cred că terapia este ca viața – rareori este liniară. Lucrurile vin și pleacă. Este mai degrabă ca un val. Uneori vine valul, alteori se retrage, iar după aceea rămâne un sentiment de gol. Și asta este în regulă. Face parte din viață.”

Cum ți s-a părut această postare? Scrie-ne în comentariile de mai jos. Și dacă vrei să ne susții, poți distribui articolul, ne poți cumpăra o cafea aici sau chiar ambele.

Abonează-te la fluxul RSS aici.

Ar putea să-ți placă și:

#călătoriePersonală #mentalHealth #personalJourney #psychology #terapie #therapy

Secular mental health is no longer for me. Moving on to a different approach.

#MentalHealth #Secularism #Spirituality #Faith #PersonalJourney #Wellbeing #HolisticHealth #MindBodySpirit #SelfCare #Healing #InnerPeace #Perspective #Choice #Freedom #BeyondSecular #Consciousness #Growth #Rejection #NewPath #Authenticity