În vizită la Librăria Amintirilor

Am sărit din lac în puț. Mi-am promis anul trecut că nu voi mai solicita cărți în curs de apariție de la edituri dacă știu că timpul rămas până la momentul publicării este insuficient, dar, ce să vezi, tot am făcut-o. Dintre toate titlurile, „Librăria Amintirilor” mi-a rămas în minte pentru prea mult timp și, până la urmă, am solicitat o copie avansată, deși HarperCollins urma să o publice la data de 12 martie.

Traducerea stă tot sub condeiul Shannei Tan (se pare că ne tot intersectăm!), deși de această dată aș fi preferat, cel mai probabil, originalul. Pare că unele creații nu sunt menite spre a fi traduse.

TITLU: „Librăria Amintirilor” („The Memory Bookshop” în limba engleză)

AUTOR: Song Yu Jeong

TRADUCĂTOR: Shanna Tan

EDITURĂ: HarperCollins

GEN: fantastic, realism magic,

TEME: călătorie în trecut, regrete, depresie

Rezumat

Jiwon este o scriitoare care se confruntă cu o perioadă dificilă după decesul mamei sale. Deși vizitează mai mulți terapeuți, starea ei generală de spirit nu se îmbunătățește. Într-o zi, însă, în timp ce se plimba, începe să plouă iar ploaia o forțează să se adăpostească într-o librărie. Partea ciudată este că în cadrul acestei librării o întâlnește pe K care îi oferă o șansă unică: să călătorească în trecut pentru a-și schimba viața.

Gânduri

Despre personaje: N-o să mint, Jiwon m-a cam scos din sărite pentru că nu reușea să își articuleze gândurile. Parcă m-a făcut și pe mine captivă în mintea ei unidirecțională. Managerul K (tind să cred că se numește așa pentru că în limba coreeană „ㄱ” este omofon cu „amintire”) m-a fascinat, deși am simțit că este slab dezvoltată. Cred că povestea ar fi fost mult mai interesantă dacă autoarea schimba perspectiva și ne povestea despre această librărie și despre istoria Managerului K, chiar daca prin lentilele lui Jiwon.

Despre poveste: Cred că aș putea decora astfel de cărți una după alta, însă doar dacă au aroma potrivită. Aceasta a fost oarecum fadă. Deși potențialul său a fost mare, simt că nu a reușit să se ridice la nivelul așteptărilor mele. Ce-i drept, cu atâtea povești care explorează trecutul prin intermediul librăriilor, este dificil pentru un autor să iasă în evidență. Cu toate acestea, Song Yu Jong ar fi putut să se remarce prin intermediul simțului său artistic.

Despre scriere: Din nefericire, creionul autoarei m-am fost ascuțit suficient. Și, colac peste pupăză, m-am mai împiedicat și de câteva greșeli de scriere sau gramaticale. Însă ceea ce m-a deranjat cel mai tare a fost tot stilul narativ. Toate replicile de tipul „…” care aveau scopul de a arăta liniștea, m-au transformat în poliția dialogului,mi-ar absența descrierilor sau a atmosferei au eșuat în a mă teleporta dincolo de paginile cărții.

Concluzie

În mare, cartea nu e rea, dar în cazul meu nu a funcționat. Cu fiecare pagină citită m-am simțit că și cum beam apă dintr-un pahar care nu se mai termina, dar tot mi-era sete.

Lăsați-vă amprenta!

Imaginați-vă că vi se oferă șansa de a călători în timp și a face o singură schimbare în decursul celor trei ore petrecute în momentul ales. Ați schimba ceva sau nu? De ce?

Întoarceți pagina,

Maria

#netgalley #recenzie #recenzii #recenziiCarte #SongYuJeong #viață

Agatha Christie ne invită la Crăciunul lui Poirot

1. Un citat reprezentativ din carte:

„– Nu e nevoie să-mi faci pomelnicul greșelilor lui! E o listă lungă. Dar – nu-i așa? – Crăciunul e un moment al iertării și al împăcării. Îl vom primi pe fiul risipitor înapoi în mijlocul nostru.”

2. Scurtă perspectivă asupra citatului:

Crăciunul este considerată o sărbătoare a bucuriei, motiv pentru care se consideră că este și un bun moment al iertării și împăcării. Astfel, prin acest citat se concentrează esența Crăciunului, și anume: indiferent câte greșeli face un om, trebuie să avem puterea de a-l ierta și a-l primi înapoi în cadrul familiei, mai ales dacă este un membru al acesteia, întrucât Crăciunul are puterea de a oferi un strop de magie și o tonă de bucurie.

3. Povestea din spatele alegerii cărții:

Iată-ne în luna lui Undrea, o perioadă aglomerată, în care oamenii aleargă de colo-colo, să se întoarcă acasă, să facă ultimele cumpărături, să pregătească ultimele cadouri, să plece în excursii… Ce-i drept, nu pare o perioadă foarte prielnică pentru o lectură liniștită, însă ceva cu specific de sărbătoare mereu se poate strecura. Astfel, m-am uitat printre cărțile care se încadrau în categoria poveștilor de Crăciun și am dat de o carte pe care am primit-o mai demult cadou. Era chiar de la Agatha Christie, motiv pentru care nu am mai stat pe gânduri și i-am rezervat locul de onoare pentru luna decembrie.

4. Sumar al cărții:

5. Rezumatul cărții:

Cartea începe prin a ni se prezenta personajele principale ale cărții și puțin din povestea lor din spate. Astfel, aflăm că bătrânul domn Simeon Lee a plănuit să petreacă un Crăciun în familie, înconjurat de fiii săi și soțiile acestora, dar și de unica nepoată, la conacul Gorston Hall, motiv pentru care le-a scris câteva scrisori celor care lipseau, în ciuda existenței anumitor tensiuni între membrii familiei.

Dar, în Ajunul Crăciunului, bătrânul și bogatul domn Simeon Lee este ucis cu cruzime și lăsat într-o baltă de sânge, în propria cameră, care era încuiată pe dinăuntru. Toată lumea devine suspectă și pare că deține un motiv pentru crimă, ceea ce îngreunează aflarea adevărului. Astfel, aflându-se la un prieten, șeful poliției din regiunea respectivă, micuțul detectiv belgian, Hercule Poirot, sare în ajutor.

6. Hai să cunoaștem personajele principale:

– Faimosul detectiv Hercule Poirot – este vestitul personaj cu capul în formă de ou, pe urmele căruia pășim în elucidarea misterului. Este acel tip de personaj care lasă impresia că el cunoaște cel mai bine tot ceea ce se întâmplă și totul trebuie să se îmbine conform propriilor gânduri, teorii și remarci. Este tipul de detectiv care mai mult analizează vorbele, personajele, lucrurile și împrejurimile. În cadrul acestui roman, nu ne mai este foarte bine descris, chiar nu se mai face referire la forma capului său, chiar devine un personaj mai din umbră, nefiind foarte activ și nici foarte prezent în paginile cărții (aproape apare la mijlocul cărții).

7. Despre scriere și limbaj:

„Crăciunul lui Poirot”, opera Agathei Christie, este un roman polițist, de investigație și mister, care pune mai mult accentul pe acțiune și fapte, motiv pentru care dialogul și narațiunea sunt principalele moduri de expunere, care se îmbină armonios și care fac ca povestea să curgă lin și să fie ușor de parcurs. Bineînțeles, găsim și descriere, suficientă încât să nu ne plictisească și să pierdem firul principal, dar și monologul își face o mică apariție sub forma gândurilor câtorva dintre personaje. Scriitura este foarte prietenoasă și nepretențioasă cu cititorii, în sensul că paragrafele sunt destul de scurte și ușor de parcurs, cu propoziții și fraze a căror lungime alternează și se îmbină mlădios, dialogul ajutând la parcurgerea mai rapidă a poveștii, ceea ce face să fie o carte potrivită pentru toate vârstele. În ceea ce privește limbajul, aș spune că este unul accesibil, cu puține cuvinte al căror sens să-l cauți în dicționar, iar pe parcursul lecturii am identificat câteva greșeli de tipar.

8. Defilarea unor citate:

* „Pilar nu fusese educată să creadă că a purta conversații cu străinii în tren ar fi o crimă.”

* „– Toți murim! Nu-i așa? Dacă se întâmplă din senin, căzând din cer, asta e, nu e nici o diferență. O vreme ești în viață, iar după aceea ești mort. Așa e mersul lucrurilor pe lumea asta.”

* „– Am considerat întotdeauna că lumea e așa cum ți-o creezi tu însuți.”

* „– Consider că prezentul este cel care contează, nu trecutul! Trecutul trebuie lăsat în urmă. Dacă încercăm să păstrăm viu trecutul, cred că riscăm să sfârșim prin a-l distorsiona. Ajungem să-l privim dintr-o perspectivă falsă și să-l evaluăm în termeni exagerați.”

* „– Instituție veche și solidă, Crăciunul ăsta. Propovăduiește pacea și buna înțelegere în familie.”

* „– Las-o pe soția ta să se ocupe ceva mai mult de treaba asta, spuse Simeon. Femeile se pricep la așa ceva. Adesea le vine în cap să facă economii la lucruri la care un bărbat nu s-ar fi gândit niciodată, nici în vis! Iar o femeie deșteaptă poate să-și facă singură haine.”

* „– În conversație apar multe amănunte interesante! Când o ființă umană vorbește mult, îi este imposibil, până la urmă, să ascundă adevărul!”

* „– Da. Știi, a fost cu totul extraordinar felul în care toate lucrurile se potriveau între ele când le explica.

– Știu. Ca atunci când termini de aranjat un puzzle și toate piesele rămase, despre care ai putea să juri că n-ar putea să mai intre nicăieri, își găsesc locul în modul cel mai natural.”

9. Concluzia la care am ajuns după lectură:

Având în vedere faptul că am terminat cartea de citit în aproximativ 2 zile, aș spune că este o carte care se lecturează facil și repede, fiind o lectură destul de ușoară pentru perioada aglomerată a sărbătorilor de iarnă. Desigur, fiind un roman polițist, apare, pe de o parte, dorința de a nu o citi prea repede, întrucât se ivește și dorința de a descoperi singur misterul din spate (cam acesta ar fi scopul romanelor polițiste: să devenim detectivi). Povestea și misterul sunt bine construite, iar deznodământul este pe măsură și te poate lua ușor prin surprindere, însă, poate unii cititori vor identifica și câteva pasaje care îți pot stârni niște fiori pe șira spinării ori să provoace vreo stare de dezgust. Astfel, acest roman reprezintă o carte bună pentru delectare și analizare, oferind multe piste pe care poți porni în investigație, dar și o carte care ne reamintește de faptul că ar trebui să fim mai buni.

10. Mențiune de pozitivitate/negativitate:

De principiu, nu am identificat chestiuni negative, însă, pe alocuri, am găsit limbajul sau, mai bine spus, câteva replici mai supărătoare, în sensul că apăreau invective. Dar, cu toate acestea, mi-a plăcut că povestea a avut în centru familia și reuniunea cu ocazia sărbătorii Crăciunului și că s-a arătat că, indiferent de perioada anului, nu toți oamenii sunt capabili să sărbătorească într-un mod vesel sărbătorile, fiind obsedați de răzbunare și evenimente trecute și nefavorabile. Mi-a plăcut și faptul că autoarea a ales că în această carte micuțul detectiv belgian să analizeze mai mult din umbră evenimentele. Pe scurt, cartea trece cu eticheta de pozitivitate ridicată, fiind potrivită pentru toate vârstele.

11. Cui i s-ar potrivi ca și cadou:

Nu încape îndoială, cartea este potrivită pentru iubitorii de romane polițiste, pentru cei cărora le place să facă pe detectivii, să își pună la treabă neuronii, cei care doresc o lectură specifică sezonului, mai ales în perioada sărbătorilor, fiind vorba despre un mister desfășurat în perioada Crăciunului. Dacă cunoașteți pe cineva care își dorește să citească despre viața detectivilor și polițiștilor în zilele de sărbătoare, atunci cred că le-ați putea oferi această carte drept cadou. Și, nu în ultimul rând, fanii Agathei Christie cred că s-ar bucura de acest roman, mai ales cei care îl preferă pe micuțul detectiv belgian, Hercule Poirot.

12. Evaluarea cărții:

Luând în calcul cele menționate anterior și având în vedere propriile mele preferințe, acord acestui roman nota 10 din 10.

Lăsați-vă amprenta!

ALLY

#12amprenteliterare #12amprenteliterare2025 #12luniîn12cărți #12luniin12carti #AgathaChristie #BuzzBooks #crimă #Crăciun #CrăciunulLuiPoirot #decembrie #EdituraLitera #familie #HerculePoirot #iarnă #literaturăEngleză #mister #numeșilocuri #numesilocuri #recenzie #recenzii #recenziiCarte #răzbunare #spațiuînchis

Hai s-o cunoaștem pe Dolores Claiborne a lui Stephen King

1. Un citat reprezentativ din carte:

„Atunci, când Joe tăia frunză la câini și n-aveam nici un chior, ajunsesem la grea strâmtoare și mi-am dat seama că nu-i nimeni pe lume mai disperat decât o mamă cu grija copiilor ei.”

2. Scurtă perspectivă asupra citatului:

Cât adevăr în atât de puține cuvinte… nu degeaba mamele sunt adesea comparate cu niște leoaice, când vine vorba de puii (copiii lor). Astfel, când se pune în discuție grija copiilor, mamele au un instinct aparte, care le face să fie mult mai puternice, mai îndrăznețe, mai feroce, mai protective decât de obicei, întrucât nu pot suporta, chiar și doar gândul, că proprii lor copii sunt în pericol, iar ele să nu facă nimic în privința aceasta, fiind niște adevărate luptătoare.

3. Povestea din spatele alegerii cărții:

Uite cum Brumărel a sosit cu o alegere de carte în oglindă cu luna octombrie a anului trecut din punct de vedere al scriitorului!… Analizam titlurile din bibliotecă și m-am oprit la o carte care se afla încă în ambalaj și pe care o primisem mai demult cadou. Când am dat cu ochii de ea, observând că este scrisă de Stephen King, am zis că este candidatul cel mai potrivit pentru mijlocul toamnei, având în vedere și tradițiile ce înconjoară această perioadă.

4. Sumar al cărții:

https://www.youtube.com/watch?v=mH941qrVAJo

5. Rezumatul cărții:

Cartea începe prin aducerea în prim plan a protagonistei, Dolores Claiborne, care se află la sediul poliției, într-o încăpere în care se mai regăsesc doi polițiști, Andy și Frank, și o stenodactilografă, Nancy, aceste ultime trei personaje neavând replici, doar se poate intui ce vorbesc sau întreabă. Dolores este interogată pe marginea recentului eveniment, respectiv moartea suspectă a Verei Donovan, bătrâna bogată de care se îngrijea, dar și despre un eveniment mai vechi, care a avut loc în ziua eclipsei totale de soare din 20 iulie 1963 și când a murit soțul ei, Joe St George.

Astfel, după mai multe tărăgănări și înțepături îndreptate celor doi polițiști, Dolores se hotărăște cum să-și înceapă istorisirea: „În loc să o spun de la cap la coadă sau de la coadă la cap, am de gând să-ncep de la mijloc.”. Astfel, încă de la început mărturisește că și-a ucis soțul, dar nu și angajatoarea, cititorului urmând a-i fi prezentat în continuare contextul, motivul și întreaga viață a protagonistei și a tuturor evenimentelor și trăirilor prin care a trecut, fiind acel gen de poveste în care deznodământul este înfățișat încă de la început.

6. Hai să cunoaștem personajele principale:

– Dolores (Claiborne) St George – protagonista feminină, personajul-narator în vârstă de aproximativ 66 de ani, este o femeie cu atitudine, îndrăzneață, puternică, ingenioasă, muncitoare, loială, vorbăreață, care demonstrează că instinctul de mamă în privința copiilor depășește orice, aceasta având o fată și doi băieți. Dolores chiar își face o scurtă autocaracterizare: „Sunt doar o femeie bătrână, cu o fire cretină și gura spurcată, da’ asta ți se întâmplă mai devreme sau mai târziu, când duci o viață așa idioată.”

– Vera Donovan – personajul feminin, care este descrisă ca fiind un adevărat ghimpe în spate, nemiloasă, fixistă, corectă, căreia îi place să câștige mereu, fiind angajatoarea lui Dolores și, până la un anumit punct, confidenta acesteia și vice-versa.

– Joe St George – personajul masculin, care este soțul lui Dolores. Acesta este descris ca fiind un bețiv, jucător de poker, bătăuș, muncitor atunci când vrea, mereu preocupat să-și satisfacă propriile dorințe.

7. Despre scriere și limbaj:

„Dolores Claiborne” a lui Stephen King este un roman psihologic, de suspans, dar, în același timp, un roman modern, care îmbină echilibrat modurile de expunere: identificăm o narațiune combinată cu monolog (mai ales că este vorba despre un personaj-narator care ne dezvăluie întreaga sa viață, cartea putând fi considerată o stenogramă a declarațiilor personajului eponim), care ne descrie într-un mod aparte, dar destul de clar și fără ocolișuri inutile povestea, ne întâlnim cu o descriere care nu acaparează povestea, ci o face să prindă puțin mai multă viață și suntem transportați în poveste, ca ascultători pasivi, prin intermediul dialogului. În ciuda faptului că această carte nu beneficiază de nici o împărțire, neavând nici un capitol sau vreo secțiune, ci este doar un tot unitar, scriitura este prietenoasă și nepretențioasă cu cititorii, în sensul că paragrafele sunt destul de scurte și ușor de parcurs, cu propoziții și fraze a căror lungime alternează grațios.

Ei bine, în privința limbajului, lumea nu mai este așa roz (eventual, aș putea să spun că devine un roz extrem de murdar). Poate ar fi trebuit să existe niște cenzură, căci m-am împiedicat aproape la fiecare paragraf de un noian de invective și limbaj extrem de colorat (motiv pentru care se scade destul din nota cărții). De asemenea, în special, în prima parte a cărții, autorul a exagerat cu folosirea și repetarea anumitor cuvinte, dar și cu descrierea foarte amănunțită a episoadelor care implicau aceste cuvinte – imediat ce am dat de respectivele pagini, mi-am amintit instantaneu de Christine și tot ce mi-a venit în minte a fost că autorul apreciază foarte mult esența Petuniei, care, de altfel, se afle printre preferatele sale. Ediția citită de mine a avut câteva greșeli de tipar, iar în privința vocabularului, aș spune că este accesibil și cu puține cuvinte al căror sens să-l cauți în dicționar, povestea fiind scrisă într-un stil foarte informal, colocvial.

8. Defilarea unor citate:

* „În zilele alea încă mai credeam că dragostea bărbatului pentru femeie și a femeii pentru bărbat este mai puternică decât dragostea de băutură și de scandaluri, numa’ că tocmai ultima se ridică la suprafață ca smântâna-n lapte. Am învățat destule însă în următorii zece ani. Școala vieții e grea uneori, nu?”

* „Cre’ că e adevărat ce se spune, cum că mintea nu-ți adoarme chiar dacă tu așa îți închipui; de fapt, continuă să gândească, ajungând la un rezultat mai bun, fiin’că tu nu ești pe fază s-o umpli cu obișnuita înșiruire de nimicuri care trec printr-un cap legat de trunchi: ce treabă mai ai de făcut, ce să gătești pentru prânz, la ce program să te uiți la televizor, chestii din astea.”

* „Nu m-am chinuit prea tare cu motivu’ pentru care m-am măritat cu el, deși tre’ s-o zic și p-asta. Aveam în burtă o fetiță de șase săptămâni în momentu’ în care am spus: Da, până când moartea ne va despărți. Asta a fost principalu’, restu’ fiind obișnuitele idei prostești; un lucru am învățat și io toată viața: motivele idioate duc la căsătorii idioate.”

* „Cum e orice căsnicie, de fapt? Probabil că există mai multe feluri, da’ nu-i una care să fie înăuntru cum pare pe dinafară, po’ să vă zic asta. Ce văd oamenii dintr-o căsnicie e una și ce se-ntâmplă în spatele ușilor e cu totu’ altă mâncare de pește. Uneori e îngrozitor, alteori e caraghios, da’ de obicei ambele în același timp.”

* „Un bețiv adevărat are numa’ două griji: să golească ulcioru’ din mână și să se frământe de unde obține altu’ după ce-l termină pe ăla dintâi.”

* „Crima i se părea cel mai periculos lucru, fiin’că unui laș îi e cel mai tare frică să nu fie descoperit, chiar mai frică decât de moarte.”

* „- Și cum ar proceda o fetiță provincială dacă ar afla că a căzut pe bec? E evident, nu?… Da’ cine se grăbește să se mărite sfârșește adesea prin a regreta amarnic în momentele de răgaz, probabil că ai învățat asta pe propria-ți piele. Păcat că mămica ta cea sfântă nu ți-a spus așa ceva când ți-a explicat că unde nu-i cap, vai de picioare, și că în orice om se ascunde și o parte bună.”

* „Casele au propria lor viață, pe care o împrumută de la cei care trăiesc în ele; sunt absolut convinsă.”

* „Într-un fel sau altu’, toate punțile dintre vremurile de-atunci și alea de-acum au fost retezate. Știți, și timpu’ este un ocean la fel ca ăla care se întinde între insulă și continent, numa’ că singuru’ feribot care-l poate traversa este amintirea, și asta-i ca o navă-fantomă – dacă-ți dorești să dispară, așa se-ntâmplă.”

9. Concluzia la care am ajuns după lectură:

Având în vedere faptul că am citit cartea în aproximativ 2 zile, aș spune că este o carte care se lecturează ușor (cu toate că îi lipsește structura clasică, capitolele). Chiar dacă Stephen King este considerat regele romanelor de groază, această carte nu consider că este deloc înspăimântătoare, cel puțin, ar putea fi considerată puțin dezgustătoare, pe alocuri, dar nimic mai mult (să nu uităm că este încadrată în genul thriller psihologic). În privința poveștii, pot spune că este destul de previzibilă și anticipativă, așa că elementul suspans consider că își face siesta. Sau poate acel suspans este construit într-o manieră inversă: te gândești că nu se va întâmpla ceea ce a-i intuit de la bun început, dar și această ipoteză se spulberă ușor. Nici în privința protagonistei nu am o părerea foarte bună: mi s-a părut că a fost construită într-un fel care, uneori, te calcă pe coadă – poate să fi fost de vină și modul ei de exprimare și de raportare la ceilalți. Astfel, consider acest roman o carte bună pentru cei care ar dori să încerce genul romanelor psihologice, întrucât au posibilitatea de a pătrunde în mintea criminalului (cel puțin, în acest caz) și a-i înțelege alegerile și frustrările – deci, este o carte care vă poate delecta, dar care vă poate face să fiți mult mai atenți la alegerile pe care le faceți pentru a avea o viață mai frumoasă și fără griji inutile.

10. Mențiune de pozitivitate/negativitate:

Lăsând la o parte limbajul extrem de colorat și unele pasaje, per total, a fost o carte bunicică, cu un subiect și o alegere de relatare destul de interesante. Mi-a plăcut ideea de a se dezvălui încă din primele pagini deznodământul, ca pe parcursul poveștii să vedem dacă nu cumva am fost induși în eroare.

11. Cui i s-ar potrivi ca și cadou:

Nu încape îndoială, cartea este potrivită pentru cei care doresc să se delecteze cu un roman psihologic, pentru cei care doresc să o ia ușor cu un roman de suspans, cu un thriller. Dacă cunoașteți pe cineva care dorește să afle care sunt gândurile, motivele unui criminal, atunci le puteți oferi cartea cadou. Cei care au văzut ecranizarea cărții, cred că s-ar bucura să descopere exact cum s-au întâmplat lucrurile. Și, nu în ultimul rând, fanii lui Stephen King cred că s-ar bucura de acest roman.

12. Evaluarea cărții:

Luând în calcul cele menționate anterior și având în vedere propriile mele preferințe, acord acestui roman nota 7 din 10.

Lăsați-vă amprenta!

ALLY

#12amprenteliterare #12amprenteliterare2025 #12luniîn12cărți #12luniin12carti #abuz #bătrânețe #crimă #căsnicie #DoloresClaiborne #edituraNemira #literaturăAmericană #moarte #numeșilocuri #numesilocuri #octombrie #recenzie #recenzii #recenziiCarte #StephenKing #toamnă #viață

Pușkin ne prezintă Dama de pică și alte 5 povestiri

1. Un citat reprezentativ din carte:

„Chibzuiala, cumpătarea și dragostea de muncă, iată cele trei cărți sigure ale mele, iată ce-mi va întrei, va înmulți de șapte ori capitalul și-mi va aduce liniștea și independența!”

2. Scurtă perspectivă asupra citatului:

Dacă căutați rețeta preferată pentru o viață (profesională) împlinită, atunci, în cadrul acestui citat, veți găsi trei ingrediente cheie care vă vor ajuta să tindeți spre o viață liniștită și independentă: chibzuiala – o carte pe care fiecare dintre noi trebuie să o posede și să știe să o folosească cu cap, pentru a nu se ajunge într-o altă extremă; cumpătarea – necesară în fiecare aspect al vieții, pentru a te putea bucura în mod corespunzător de tot ceea ce ai; și dragostea de muncă – care trebuie să existe întotdeauna, astfel încât să simți în fiecare zi că ești ca într-o vacanță.

3. Povestea din spatele alegerii cărții:

Iată că am trecut de mijlocul lui Florar, iar recenzia mea de carte pentru această lună va fi puțin atipică, în comparație cu celelalte recenzii ale mele, din simplul motiv că această carte reprezintă o colecție formată din mai multe povești. Astfel, m-am gândit să aleg această carte, întrucât îmi doream să citesc ceva din literatura rusească, să fie într-o oarecare măsură în oglindă cu anul trecut, când am citit două nuvele de Tolstoi.

Așadar, m-am oprit la cartea lui Pușkin, deoarece coperta cărții mi s-a părut destul de interesantă și mă ducea cu gândul la nobilimea rusească – o lume aristocrată, iar numele uneia dintre povestiri – „Dama de pică” – mă făcea curioasă să aflu conexiunea dintre titlu și poveste, dar și să aflu dacă titlul era o metaforă sau chiar era legat de cărțile de joc.

Am spus anterior că această recenzie va fi puțin atipică, pe lângă faptul că va avea proporții mai mari. Ei bine, iată la ce mă refeream: având în vedere faptul că această carte conține 6 povestiri (le puteți vedea titlurile la punctul 5.), punctul referitor la rezumat va fi mai amplu decât de obicei și va conține și câteva remarci în legătură cu personajele, limbajul și stilul de scriere; punctul referitor la personaje se va concentra decât asupra uneia dintre opere – „Dama de pică”, iar punctul legat de citate va cuprinde citate din toate cele 6 opere, referirea la acestea realizându-se prin numere, în ordinea lor din carte.

4. Sumar al cărții:

5. Rezumatul cărții:

Voi scrie despre fiecare operă în parte, câteva remarci și un mic rezumat, în ordinea în care acestea sunt așezate în cartea citită de mine.

(1.)- Arapul lui Petru cel Mare: Este o poveste scurtă, istorică, care îl are în prim plan pe finul lui Petru cel Mare, arapul Ibrahim, o povestire în care ni se prezintă două societăți diferite: cea franceză și cea rusească. Cum tema principală este dragostea, automat în această poveste regăsim o idilă, una interzisă și care nu are o viață lungă, dar regăsim și chinurile și trăirile rezultate în urma despărțirii și un mod inedit de pețire.

(2.)- Povestirile răposatului Ivan Petrovici Belkin: Sunt o colecție de 5 povestioare (Împușcătura, Viscolul, Dricarul, Căpitanul de poștă, Domnișoara țărăncuță), la care Ivan Petrovici Belkin fie a luat parte (într-o oarecare măsură – în sensul că a întâlnit personajele din povestioare, iar acestea i-au expus întâmplările), fie doar a auzit de anumite întâmplări, pe care le-a transpus pe hârtie. În trei dintre ele, tema principală este iubirea, iar celelalte două – una, curajul și răzbunarea, cealaltă, visul și realitatea. Sunt povești simple, clar construite, care nu au legături una cu alta, plăcute și amuzante, cu finaluri surprinzătoare.

(3).- Dubrovski: Este o poveste mai lungă, care tratează ca teme principale: dragostea, familia, prietenia, relațiile de vecinătate, haiducia, o poveste care te poate lua prin surprindere, prin întorsătura evenimentelor bine construite și care are efectul de a transmite efectiv emoție, prin stilul simplist, prietenos și nepretențios al autorului. Această scriere ne prezintă, la început, relațiile dintre doi vecini boieri, Troekurov și Dubrovski, prieteni vechi, care se strică într-o clipită, din cauza unor neînțelegeri. În urma unui proces viciat, fiul lui Dubrovski – Vladimir Andreevici, se reîntoarce acasă, însă totul este pierdut: tatăl lui moare, iar moșia sa i-a fost luată. Astfel, povestea continuă, fiind prezentat ceea ce s-a întâmplat cu Vladimir Dubrovski (în special, în legătură cu moșia și familia lui Troekurov).

(4.)- Dama de pică: Este o povestire scurtă despre avariție și mirajul fericirii. Astfel, într-o noapte de iarnă, mai mulți tineri militari își petrec timpul jucând cărți, iar, la un moment dat, unul dintre ei le povestește despre secretul neîmpărtășit al bunicii sale referitor la o combinație mereu câștigătoare de cărți. La puțin timp, unul din acei tineri – Hermann – se gândește să afle acel secret, chiar dacă el era cumpătat și nu jucase cărți. În continuare, povestea ne poartă în urma acțiunilor și gândurilor lui Hermann legate de a ceea hotărâre.

(5.)- Kirdjali: Este o povestioară foarte scurtă, cu tentă istorică, care ne vorbește despre una din isprăvile lui Kirdjali – un tâlhar bulgar (haiduc), istorisire care se desfășoară pe meleagurile Moldovei și Basarabiei și care ne prezintă istețimea lui de a scăpa de moarte.

(6).- Fata căpitanului: Este un roman cu tentă istorică, ușor de parcurs, cu o scriitură simplă, care urmărește viața tânărului Piotr Andreici Griniov (în jur de 17 ani), ce este trimis de familie (în special, de tatăl său) în armată – să își înceapă stagiul militar în Orenburg, iar nu în Petersburg, pentru a fi „soldat, nu terchea-berchea”. Pe parcursul poveștii, Petrușa nesocotește povețele primite de la tatăl său și ignoră sfaturile servitorului său, Arhip Saveliev- Savelici. Cu toate acestea, Piotr Andreici va avea parte și de câteva beneficii de pe urma micilor lui aventuri. Bineînțeles, și în cazul acestei opere avem parte de o poveste de dragoste ce se înfiripă între Piotr Andreici și Maria Ivanovna – fata căpitanului Ivan Kuzmici.

6. Hai să cunoaștem personajele principale:

Având în vedere faptul că sunt multe opere, implicit și multe personaje, mă voi limita să scriu decât despre cele din opera „Dama de pică”.

– Hermann – protagonistul principal, un tânăr neamț, militar genist, care nu jucase în viața sa jocuri de noroc, dar fiind foarte fascinat de joc. Este cunoscut ca fiind un om chibzuit, căruia nu-i place risipa, puțin zgârcit, dornic de a fi independent, misterios și ambițios, încăpățânat, dar pasionat și plin de imaginație, romantic și perseverent. Imaginația și obsesia lui, l-au făcut să recurgă la anumite metode imorale, ceea ce l-a făcut să-și piardă adevărata identitate și să se transforme în mod negativ.

– Lizaveta Ivanovna (Lizanka, Lise, Liza) – protagonista principală, „sărmana pupilă a bătrânei contese”, „martira casei”. Este o fată simplă, săracă, dar care trebuie să se adapteze anumitor cerințe, inocentă, ascultătoare, visătoare, muncitoare, credulă. Dorința ei de a se salva din situația în care se afla, o face să se îndrăgostească de un necunoscut și să acționeze irațional, dar, în cele din urmă, acele evenimente o ajută să se dezvolte în mod pozitiv.

– Contesa Anna Fedotovna (bătrâna contesă) – personajul feminin, în jur de 80 de ani, în jurul căruia este construită întreaga intrigă a poveștii. Este o femeie răsfățată, despotică, egoistă și zgârcită, căreia îi place să respecte vechile obiceiuri și să fie mereu în centrul atenției. Ea reprezintă punctul de legătură dintre Hermann și Lizaveta Ivanovna.

7. Despre scriere și limbaj:

Aceste 6 povești ale lui Pușkin fac parte din literatura clasică, deci societatea prezentată are câteva diferențe minore față de lumea pe care o cunoaștem astăzi, mai ales că se concentrează foarte mult pe aspecte istorice. Toate aceste povestiri reliefează același stil simplist, prietenos și nepretențios îmbinat cu cel artistic (sunt realizate narațiuni frumoase, plăcute, iar modurile de expunere sunt îmbinate armonios și ușor de parcurs). În ceea ce privește limbajul, aș spune că este unul accesibil, cu puține cuvinte al căror sens să-l cauți în dicționar, iar pe parcursul lecturii nu am sesizat nici o greșeală de tipar.

8. Defilarea unor citate:

(1.)- * „Ibrahim simțea că pentru femei el nu e decât un animal ciudat, o făptură aparte, străină, aflată întâmplător în mijlocul lor, fără nici o legătură cu lumea lor. Mergea până acolo încât îi invidia pe oamenii nebăgați în seamă de nimeni, socotindu-le mediocritatea drept fericire.”

* „Orice s-ar spune, dragostea fără nădejde și fără pretenții mișcă inima femeilor mai mult decât calculele cele mai abile ale seducătorilor.”

(2.)- * „Tinerii iartă orice, în afară de lipsa de curaj; pentru ei, curajul e cea mai înaltă calitate omenească, pentru care iartă orice vicii.”

* „Venirea unui bogat e un eveniment mare pentru cel ce locuiește la țară; moșierii și oamenii lor de curte vorbesc despre un astfel de lucru două luni înainte și trei ani după aceea.”

* „Cel mai bun țintaș ce mi-a fost dat să întâlnesc făcea exerciții zilnice de tir, cel puțin de trei ori înainte de masă. Asta era la el ca un pahar de votcă.”

* „Zicalele sănătoase sunt uimitor de folositoare atunci când nu putem născoci altceva mai bun.”

* „Cititorii care n-au trăit la țară nu-și pot închipui cât sunt de fermecătoare aceste domnișoare de provincie! Crescute în aer curat, la umbra merilor din grădină, ele învață a cunoaște lumea și viața din cărți. Izolarea, libertatea și cititul dezvoltă de cu vreme sentimentele și pasiunile necunoscute frumoaselor noastre de la oraș. Pentru domnișoara de provincie sunetul clopoțelului de la ușă este o aventură, o călătorie în orașul apropiat e o epocă din viață, iar vizita unui musafir lasă o amintire trainică, uneori veșnică.”

(3).- * „Își dădu seama că mândria și vitejia nu sunt daruri ce aparțin numai celor de neam ales, și de atunci începu să-i acorde tânărului perceptor un respect care creștea din ce în ce.”

(4.)- * „Jocul mă atrage grozav, răspunse Hermann, dar nu-s în stare să sacrific strictul necesar numai cu nădejdea de a dobândi un prisos.”

* „Cel ce nu știe să păstreze moștenirea părintească, tot în mizerie va muri, cu toate puterile demonice.”

(5.)- * „- Fraților! Mi se apropie ceasul. Nimeni nu poate scăpa de ceea ce i-a fost scris! Ne vom despărți curând și aș vrea să vă las o amintire…”

(6).- * „Cititorul mă va ierta, fiindcă știe probabil, din pățaniile lui, cum se poate cădea în mrejele superstiției, cu tot disprețul pentru orice fel de prejudecăți.”

* „Pe atunci se credea că era neapărat nevoie să-ți recunoști vina, pentru a fi socotit vinovat; idee cu totul lipsită de temei și potrivnică principiilor juridice elementare! Căci dacă tăgada acuzatului nu dovedește nevinovăția, cu atât mai puțin mărturisirea lui nu poate fi luată drept dovadă a vinovăției.”

9. Concluzia la care am ajuns după lectură:

Având în vedere faptul că sunt mai multe povestiri adunate într-un singur calup, am terminat cartea de citit în aproximativ 4 zile. Însă, luând în considerare scriitura autorului, consider că este o lectură ușor de parcurs, paginile putând zbura cu ușurință una după alta, povestirile fiind atrăgătoare prin simplitatea lor, dar și prin profunzimea acestora. Astfel, aceste povestiri reunite în această carte reprezintă o carte bună pentru delectare și reflectare, oferind perspective pe care să le avem în vedere în propria viață.

10. Mențiune de pozitivitate/negativitate:

De principiu, nu am identificat chestiuni negative, însă, unele dintre povești par să se termine cam brusc și pentru acest motiv se simte că sunt nefinisate. Aș putea să mai adaug că în cadrul unora dintre povești, pare că autorul povestește întâmplări din propria viață, pe care le mai retușează puțin, dar nu este un lucru rău. Mi-a plăcut foarte mult că în cadrul uneia dintre povești am descoperit misterul din spatele numelor rusești, întrucât, uneori, te poate bulversa numele multiple ale personajelor (în cadrul operei „Dubrovski”, care, de altfel, este preferata mea, alături de „Dama de pică”). Pe scurt, cartea trece cu eticheta de pozitivitate ridicată, fiind potrivită pentru toate vârstele.

11. Cui i s-ar potrivi ca și cadou:

Cei care caută lecturi clasice din literatura rusească, cu o tentă istorică, cred că s-ar bucura să primească această carte drept cadou. De asemenea, cei care nu au încercat încă nimic din literatura rusească, consider că ar fi un bun punct de plecare să înceapă cu acest set de povestiri, motiv pentru care ar aprecia această carte drept cadou. Și, nu în ultimul rând, fanii lui A. S. Pușkin s-ar bucura să primească această carte drept cadou.

12. Evaluarea cărții:

Luând în calcul cele menționate anterior și având în vedere propriile mele preferințe, acord acestui roman nota 10 din 10.

Lăsați-vă amprenta!

ALLY

#12amprenteliterare #12amprenteliterare2025 #12luniîn12cărți #12luniin12carti #ASPușkin #ArapulLuiPetruCelMare #armată #avariție #carte #carti #ColecțiaCartePentruToți #curaj #DamaDePică #DamaDePicășiAltePovestiri #dreptate #Dubrovski #EdituraLitera #familie #FataCăpitanului #haiducie #istorie #iubire #Kirdjali #literaturăRusească #mai #numeșilocuri #numesilocuri #PovestirileRăposatuluiIvanBelkin #recenzie #recenzii #recenziiCarte #răzbunare #serviciuMilitar #vis

Ultimele pagini ale verii lui ’25

Salutare, entuziaști ai cuvintelor! A îngălbenit frunza din vii, iar toamna se apropie cu pași străvezii. Ce să mai, e deja aici, doar că nu mai are aceeași putere pe care mi-o amintesc din vremea copilăriei. Ori vara se răsfață, ori i-a schimbat harta toamnei, astfel că săraca nu mai știe calea. Oricum, oamenii continuă să se bucure de ultimele raze ale soarelui și încet-încet, se pregătesc de lunile mai puțin călduroase. Eu una deja mi-am stabilit lista de lectură (pe care iar nu o voi respecta, ha!), și aștept cu entuziasm să aud frunzele trosnindu-mi pe sub picioare în timp ce mă îndrept spre parc. Poate în această toamnă reușesc să citesc mai mult afară, pe băncuță.

Pe locuri, fiți gata,… am terminat!

Oricum, astăzi nu este despre visul meu de toamnă, ci despre ultimele pagini ale verii. Luna trecută, au apărut pe Instagram tot felul de provocări de lectură pentru ultimele zile din vară și m-am hotărât să particip și eu la una dintre ele. Nu prea mi-a ieșit, dar până la urmă, tot am reușit să bifez câteva titluri de pe listă. Ba mai mult, mi-am atins până și ținta stabilită de lectură pentru anul acesta! Ce surpriză!

Dar ca să n-o mai întind așa, hai să vă povestesc despre ce am mai citit luna trecută!

Mi-am început luna cu o carte ieșită de sub penița Agathei Christie: „Crima din Mesopotamia”. Provocarea lansată de asociație dicta ca pentru luna iulie să explorăm o poveste în care sunt prezenți arheologi. Cum am citit deja „Moarte printre nori” în urmă cu mai mulți ani, atenția mi s-a oprit asupra acestui roman. Agatha este o maestră, știm cu toții asta, iar Hercule Poirot nu-și pierde șarmul nici de această dată. Detectivului îi place să bârfească și să pregătească scena pentru marea revelație cu meticulozitate. În felul lui, este un arheolog de primă clasă, reușind să dezgroape artefactele fiecărei nelegiuiri în parte prin conversație și activitatea propriilor celule cenușii. Mi-a plăcut foarte mult modul în care autoarea a construit acțiunea, relatând totul din perspectiva unui martor ocular.

Am terminat cartea cu zâmbetul pe buze și un gol în minte: eu ce mai citesc acum?, deși trei turnuri înalte de un metru mă judecau din colțul camerei. Și pe care credeți că am ales-o în continuare? Ei bine, pe niciuna! M-am învârtit pe diverse pagini de internet și am ajuns iar pe Netgalley, de unde am obținut două titluri.

Trebuie să citesc mai mult despre Tibet.

Primul a fost „The Path of Dalai Lama” (în traducere „Calea lui Dalai Lama”), un roman grafic scurt care urmărește viața și învățăturile celui de-al paisprezecelea Dalai Lama. Tom Taylor, alături de Matyáš Namai ne poartă pașii prin Tibet, unde ne este prezentată viața pașnică a oamenilor, alături de câteva aspecte culturale specifice vieții de dinaintea ocupației comuniste.

Fiecare pagină a fost viu colorată, aducând în prim-plan o paletă de culori evocatoare atât pentru vechiul stil tibetan, cât și pentru viața din timpul războiului. În principiu, mi-a plăcut, însă au existat câteva momente de fricțiune între stilul narativ și logică. Am avut impresia că autorii au uitat de unde au pornit, efectuând o tranziție bruscă de la o narațiune realizată la persoana a treia singular la persoana întâi singular și utilizând o voce narativă destul de puerilă.

După o vreme, m-am întors la o carte de non-ficțiune, „Manualul Limbajului Trupului”, scrisă de Allan și Barbara Pease, pe care am început să o citesc în urmă cu un an-doi, dacă îmi amintesc bine. Deși limbajul utilizat este simplist și presărat cu tot felul de exemple, mi-a fost greu să o termin pentru că mintea mea avea nevoie de acțiune. Așa că am făcut o pauză la scurt timp după ce am găsit în cutia poștală electronică o confirmare din partea unei edituri internaționale.

În sfârșit, am descoperit și eu echivalentul în limba engleză pentru „cucută”.

Am auzit pentru prima dată despre T. Kingfisher de la Carri, o cititoare stabilită în Coreea de Sud. Am devenit curioasă și mi-am pus în minte să citesc măcar o carte scrisă de această autoare. Ei bine, iată că Tor mi-a îndeplinit dorința în momentul în care mi-a transmis un exemplar al cărții „Hemlock and Silver” (în traducere „Cucută și argint”). După cum vă puteți imagina, am fost foarte entuziasmată să mă apuc de lectură, deși după vreo cincizeci-șaizeci de pagini, entuziasmul meu a început să se dezumfle.

Am pornit de la ideea că autoarea ne va spune un alt fel de poveste a Albei ca Zăpada, însă până am ajuns la castel și am reușit să o descoperim pe fată, a durat peste cincizeci de file. Personajul principal, Anja, vorbește prea mult și nu acționează suficient. În majoritatea timpului își aduce aminte de modul în care a început să se joace cu otrăvurile sau își face griji cu privire la modul de interacțiune cu regele văduvit. Abia atunci când descoperă o pisică vorbitoare încep lucrurile să se miște. Mi-ar fi plăcut ca lumea oglinzilor și a merelor otrăvite să fi fost explorată mai mult, ca să nu mai vorbesc despre potențialul ratat al poveștii reginei malefice. Totul a fost rezumat în câteva pagini, iar misterul s-a disipat rapid. Am scris mai multe pe Instagram.

Și iată că am ajuns la ultimul titlu citit în luna august: „iLove”, scris de Naomi Gibson. L-am văzut la un moment dat pe Elefant și evident că nu l-am cumpărat. Apoi, am trecut prin Cărturești unde l-am întâlnit iar. L-am ridicat de pe raft, l-am analizat, apoi mi-a atras atenția sintagma „inteligența artificială”. Noroc că am citit ce scria pe spatele coperții, altfel ar fi durat o eternitate (sau mai mult) să ajung la această poveste. De ce? Ați ghicit: nici coperta și nici titlul tradus în limba română nu mi-au atras atenția. Originalul arăta mai bine: „Every Line of You”.

Ca și în cazul romanului precedent, și aici aș putea vorbi fără încetare despre ce putea fi făcut mai bine, deși notele acordate sunt diferite. Acestui titlu i-am acordat 5/5 steluțe pentru că a reușit să mă țină în priză prin acțiune. De această dată întâlnim o adolescentă de 17 ani, foarte pricepută la sistemele digitale, dovadă că în termen de trei ani și-a construit propriul sistem de inteligență artificială. Lucrurile iau însă o turnură mai întunecată după ce Servciile Secrete îl descoperă pe Henry, LLM-ul obsedat de spargeri și de creatorul său.

Lăsați-vă amprenta!

Așa se încheie vara mea. Sunt curioasă, totuși, să vă citesc gândurile despre oricare dintre aceste titluri, în cazul în care v-a trecut vreunul prin mâini. Dacă nu, care sunt poveștile alături de care v-ați delectat vara aceasta? Ce lecturi interesante v-au colorat ultimele zile ale verii?

Întoarceți pagina,

Maria

#AgathaChristie #AllanBarbaraPease #carti #DalaiLama #inteligentaArtificiala #NaomiGibson #recenzii #recenziiCarte #TKingfisher #vară

Ne pierdem prin Pădurea umbrelor?

Salutare, entuziaști ai cuvintelor! În urmă cu aproximativ două luni, una dintre cunoștințele noastre de pe Instagram, Anca Manole, și-a publicat primul roman și, pentru a sărbători, a organizat o tombolă. Într-un fel sau altul, m-am hotărât să particip și eu, iar norocul mi-a surâs. Așa se face că am primit direct de la autoare cartea „Pădurea Umbrelor”, o poveste care ascunde în ea imaginea unor iele răzbunătoare.

Deși sezonul lor s-a încheiat, iar eu am citit cartea luna trecută, tot mi-ar plăcea să vă povestesc despre ea. Voi începe simplu, cu o felicitare pentru Anca fiindcă a avut curajul de a-și face publică ideea și o mențiune a bookbite.ro, un loc în care cărțile își reînnoiesc straiele și ajung pe rafturile cititorilor cu un brâu colorat. De ce Bookbite? Pentru că alături de ei s-a decis și Anca să își publice povestea într-un format aparte, cu margini colorate.

Dar înainte de toate, vă rog să țineți cont de faptul că nu am fost sponsorizate și nici nu avem vreo colaborare activă cu autoarea sau magazinul de carte, iar toate părerile exprimate aici sunt doar ale mele. Cu acest comentariu pe masă, putem continua.

Iubesc să primesc cărți pe care oamenii și-au lăsat amprenta în cuvinte! 😊

TITLU:

AUTOR:

CATEGORII:

NUMĂR PAGINI:

PUBLICAT DE:

„Pădurea Umbrelor”

Anca Manole

contemporan, autohtoni, fantastic

198

Editura Celestium Oradea

Rezumat

Povestea începe simplu, cu prezentarea Anei care descoperă că este însărcinată în baia murdară a unei cafenele. Evident, nu îi spune nimic soțului ei, Tudor, care în ultima vreme pare tot mai preocupat de identificarea unei idei care să le aducă succesul ca jurnaliști de investigație.

În cele din urmă, Tudor descoperă o știre scurtă despre dispariția misterioasă a unor persoane în pădurea de la marginea satului Cernașov. La scurt timp, cuplul se decide să filmeze un documentar despre iele, bazat pe poveștile sătenilor din această localitate, astfel că părăsesc Bucureștiul și se îndreaptă spre poalele Carpaților. Ajunși aici, cei doi se cazează într-o casă părăginită de la marginea satului, unde umbrele încep să se strecoare în mintea Anei și să îi acapareze sufletul.

Personajele

Trebuie să recunosc că am citit recenzii ale cărții înainte să mă apuc de ea, astfel că mi-am făcut tot felul de scenarii bazate pe impresiile celorlați cititori și a rezumatului de pe copertă. Ei bine, cu toate acestea, părerea pe care mi-am format-o despre personaje a fost complet diferită de a celorlalți cititori. De ce? Vedeți mai jos.

• Ana — personajul central. Este o tânără care își iubește soțul, însă întreaga ei lume ajunge să se rezume la viața secretă care îi crește în pântec și la imaginea ielelor care îi bântuie visele. Deși inițial s-a arătat oarecum reticentă față de ideea de a călători spre Cernașov și a filma documentarul propus de Tudor, până la urmă ajunge să fie singura care își dă interesul pentru poveștile sătenilor. Tot ea este cea care încearcă să descopere ce știu oamenii locului, ajungând chiar să facă schimb de interese cu Tudor pe alocuri.
• Tudor — personaj secundar. Soțului Anei îi place să filmeze documentare. Cum anume? Nu prea am înțeles. El vine doar cu ideea și insistă să rămână în sătuc pentru a filma documentarul, însă tot ceea ce face este să își curețe camerele de filmat și să tot editeze materiale pe care nu știu de unde le-a scos. Odată ajuns în Cernașov, nu manifestă niciun interes pentru investigarea miturilor din jurul ielelor și devine chiar confuz atunci când Ana încearcă să descopere secretele umbrelor, ca să nu mai menționez că și acest om se închide în el, iar pe alocuri face schimb de personalități cu Ana.
• Andrei — personaj secundar. Fiul groparului. Cumva, am impresia că autoarea a încercat să-l transforme într-o aventură emoțională pentru Ana, sau un tip de rival pentru Tudor, tocmai pentru a ilustra contrastul dintre cei doi. În cazul lui, consider că scriitoarea putea explora și aborda subiectul cu mai multă încredere, pentru a evidenția cu adevărat contrastul și conflictul ce se naște între cei doi bărbați. În forma actuală parcă am văzut o legumă fiartă și… o felie de castravete privindu-se una pe cealaltă.
• Adela — personaj secundar. O tânără care s-a sinucis în pădurea de la marginea satului. Nu vă spun mai multe despre ea pentru a nu strica misterul.

Gânduri

Dacă auziți șoapte din pădure… mai bine nu priviți în urmă.

Cel mai ales dintre pământeni. Doar că este o femeie pe care o cheamă Ana. Mă întreb dacă nu cumva Anca și-a substituit-o sau i-a ales numele pentru a ilustra sacrificiul meșterului Manole. Ceea ce nu am înțeles însă a fost de ce tocmai ea. Ielele au ales să o bântuie pe femeie deși nu ea și-a dorit să le tulbure liniștea. Tot Ana este și cea care trage toate ponoasele, deși nici la finalul poveștii nu mi-a fost clar de ce ea și nu Tudor. Mi-ar fi plăcut ca autoarea să fi explorat mai mult mitul ielelor și să fi oferit un motiv mai puternic pentru care Ana este cea care se afundă printre umbre, mai ales că instrumentele erau deja acolo. Tot ce avea de făcut era să îi permită lui Tudor să scărmăne printre legendele locale, poate chiar să o forțeze pe Ana să încalce o regulă care să atragă tot blestemul asupra ei și atunci finalul ar fi rămas același.

Tu ești eu, iar eu sunt tu. La câteva pagini distanță de primul capitol, am observat o schimbare de ritm și o inversare a intereselor (poate chiar a personalităților) personajelor. Tudor mi-a părut complet dezinteresat, iar Ana tot mai interesată de ceea ce se întâmplă în jur. Ba mai mult, Tudor nu întreprinde mai nimic și parcă uită brusc pentru ce motiv se află în acel sat. Omul nu face nicio investigație, doar cască gura prin pădure o dată, repară un gard și o ia în derâdere pe Ana pentru că întreabă despre iele și pare să ia în serios avertismentele bătrânilor. Nu are sens.

Oaia neagră a albit. Așa cum am menționat mai sus, toți cititorii ale căror gânduri au ajuns și la mine l-au văzut pe Tudor ca pe un imbecil. Nu mă înțelegeți greșit, și eu cred asta, doar că nu din aceleași motive. Mai toată lumea consideră că omul este groaznic pentru că nu îi dă atenție soției, însă din perspectiva mea, Ana este cea care poartă o bună parte din vină. Femeia nu comunică, ține totul ascuns și nu-i oferă șansa lui Tudor de a afla despre sarcina surpriză decât după ce este prea târziu. În aceeași măsură nu-i spune nici despre lucrurile stranii care i se întâmplă.

Ielele dansează, mintea-mi vânează. Cuvintele curg ca un pârâu de sub penița Ancăi, lin și ușor, aproape ca într-un basm, iar modul în care le descrie pe mândrele iele este eteric. În timp ce citeam, m-am trezit dorindu-mi să le desenez, apoi să reinterpretez coperta bazat pe acțiune și imaginea diafană a ielelor și a pădurii. De fapt, chiar am schițat ceva, dar încă mă gândesc la varianta pe care să o aleg.

Concluzie

M-am gândit ceva la scorul pe care l-aș acorda acestei povești, iar concluzia tot nu mi-este foarte clară. Tot ce știu este că în acest format povestea se încadrează undeva între trei și patru steluțe. Am scăzut o steluță din scor pentru că ediția care a ajuns la mine avea o pagină lipsă (44), însă Anca mi-a confirmat că i-a informat deja pe cei de la editură să îndrepte eroarea. De asemenea, am încadrat tot aici și schimbarea tonului narativ și amestecarea timpurilor verbale pe alocuri. În plus, mi-ar fi plăcut să văd și nu să mi se spună fiecare acțiune a personajelor („arată, nu spune”) astfel încât să simt cu adevărat că povestea se încadrează în genul literar sub care a fost promovată—horror psihologic intens. Și ca să se înțeleagă, eu fug de horror, iar de această poveste n-am fugit. Cel mult aș fi descris-o ca fiind plină de mister.

Lăsați-vă amprenta!

Voi ce povești scrise de autori români contemporani ați mai citit? Ați mai întâlnit cărți prin care se ascund diverse tradiții sau mituri românești?

Întoarceți pagina,

Maria

#ancaManole #iele #recenzie #recenzii #recenziiCarte #traditii

Timpul petrecut cu Doamna Dalloway a Virginiei Woolf

1. Un citat reprezentativ din carte:

„Cu fiecare an, simțurile ei erau mai adânci, mai pătimașe. Se întețeau, vai, e drept, recunoscu Peter, dar ar trebui să fim bucuroși – crește și experiența.”

2. Scurtă perspectivă asupra citatului:

Uneori nu realizăm că odată cu trecerea timpului, trecem și noi prin viață, căpătând amintiri și experiențe și, totodată, dezvoltându-ne și crescând… Cam așa ne povestește și Virginia Woolf despre timp, în cadrul acestui citat: fiecare an ne face să ne ascuțim sentimentele și simțurile, să fie mai profunde – ca, în cele din urmă, să contribuie la crearea experienței.

3. Povestea din spatele alegerii cărții:

Iată-ne în luna lui Cuptor și cu o alegere de carte în oglindă cu luna iulie a anului trecut, din punct de vedere al scriitoarei. Mi-am zis că ar trebui să mai dau o șansă cărților acestei autoare, având în vedere recenzia mai critică asupra operei „Orlando” și având în vedere și modul cum m-am decis să aleg anul trecut cartea pentru recenzie – cu alte cuvinte: eram datoare să citesc, într-un viitor apropiat, și „Doamna Dalloway”.

4. Sumar al cărții:

5. Rezumatul cărții:

Nici nu știu de unde să încep! (dacă veți citi cartea, probabil veți avea o remarcă asemănătoare). După ce am terminat-o de citit, am realizat faptul că această operă – ca un calup mare de cașcaval nesecționat (este un roman care nu beneficiază de nici o împărțire, structură – nu există capitole, părți sau altele asemenea – doar scris de la început până la sfârșit) – nu are început și sfârșit, ci ne aruncă, destul de direct, în miezul problemei (dacă s-ar putea numi așa).

Astfel, cartea începe prin a ne descrie un început al unei zile de iunie din viața doamnei Clarissa Dalloway, care merge să cumpere flori pentru serata pe care o pregătea în aceeași zi. Între timp, se mai întâlnește cu vechi prieteni și cunoștințe, moment în care apar integrate în operă amintirile din tinerețe. Contrar așteptărilor cititorilor, cartea nu se rezumă doar la a o urmări pe doamna Dalloway, navigând prin prezent cu vâslele amintirilor tinereții, ci povestea trece instant la un alt personaj, de obicei, la unul cu care tocmai s-a întâlnit, care își prezintă și el parte din trecut și prezent (de cele mai multe ori se fac referiri și la doamna din titlu). Însă aceste pase de perspective sunt destul de haotice și bruște, încât îți creează o stare de confuzie, care se transpune prin a vedea marea majoritate a operei ca un non-sens.

De asemenea, autoarea a mai adăugat două personaje în plus: Septimus Warren Smith și soția lui, Lucrezia (Rezia), a căror poveste nu are legătură cu doamna Dalloway (nici nu se cunosc). Și în cazul lor, prezentul și trecutul celor doi sunt integrate în același mod de ping-pong – se sare de la un personaj la altul, de la o poveste la alta (și te poate pierde și pe drum). Ca o mică remarcă, cred că titlu inițial al operei – „Orele” – ar fi fost mult mai potrivit și sugestiv, întrucât chiar asta se prezintă: câteva ore din viața și gândurile personajelor.

6. Hai să cunoaștem personajele principale:

– Clarissa Dalloway – protagonista feminină, în jur de 52 de ani, personajul eponim, în jurul căruia gravitează întregul roman. Este o englezoaică tipică din clasa superioară, căsătorită cu un politician, despre care autoarea spune că „nu se pricepea să gândească, nici să scrie, nici măcar să cânte la pian. (…) adora succesul; detesta neajunsurile; simțea nevoia să placă; debita o grămadă de prostioare…”, iar talentul ei consta în a da serate.

– Peter Walsh – protagonistul masculin, în jur de 50 de ani, asupra căruia reflectorul cade adesea, fiind vechiul iubit al Clarissei Dalloway. După ce a fost respins, acesta a plecat în India, căsătorindu-se pe vas, lăsând impresia că este un personaj care se joacă cu inima femeilor, dar care este și sensibil.

– Septimus Warren Smith – protagonistul masculin, în jur de 30 de ani, un veteran de război căsătorit cu o domnișoară italiană, Lucrezia, și care nu face parte din universul doamnei Dalloway, ci doar apare într-o prezentare paralelă. Acesta suferă din cauza ororilor războiului, având probleme cu sănătatea mintală.

7. Despre scriere și limbaj:

„Doamna Dalloway”, opera Virginiei Woolf, este un roman modern, care aduce în prim plan tehnica narativă a fluxului conștiinței, un roman fără o structură, fără capitole (ar putea fi considerat un roman plat), conținând și câteva elemente ce pot conduce la ideea de elemente autobiografice (chiar dacă nu sunt evidente și abundente, consider că există câteva asemănări cu viața scriitoarei – cum, de altfel, cred că toate operele ei conțin ceva din propria ei viață). La fel ca în cazul lui „Orlando”, scriitura este de tip bloc, dar un bloc cu mai puține etaje, printre care se mai strecoară și câteva case, în sensul că paragrafele sunt foarte stufoase și interminabile, întinzându-se, de principiu, pe una-două pagini, ceea ce produce o lectură mai dificil de parcurs (în special când povestea din carte cam lipsește și mai mult te amețește). De asemenea, stilul frazelor este același: există multe fraze care par interminabile.

În acest caz, pot spune că există mai mult dialog, dar nu vă așteptați la ceva grandios – este ceva mai de suprafață, superficial – așa, să te mai trezească puțin din transă, însă este îmbinat, pe alocuri, într-un stil ciudat cu vocea pasivă, care te face să devii puțin năuc. În schimb, vă puteți delecta cu multă descriere și narațiune, presărată cu monolog (acel mirobolant flux al conștiinței). Descrierea este frumos realizată, însă, uneori, își pierde din farmec, din cauza paragrafelor și frazelor nemărginite. În privința narațiunii îmbinate cu monolog, pot spune că dă impresia de monotonie, confuzie și non-sens, în cele mai multe cazuri, din simplul motiv că sunt multe personaje pe care le urmărește și sare de la unele la altele, pe nepusă masă, și nu se realizează o tranziție mai fină și prietenoasă cu cititorul.

Referitor la limbaj, pot spune că, în cazul acestei opere, Virginia Woolf și-a exprimat ideile într-un mod plăcut, curat, fără înjurături (ceea ce am apreciat foarte mult, spre deosebire de „Orlando”). Pe parcursul lecturii nu veți întâlni prea multe cuvinte al căror sens să-l căutați în dicționar. În ediția citită de mine, am identificat o singură greșeală de tipar, însă am găsit destul de frustrant faptul că nu s-a adăugat și un mic cuprins cărții (era mult mai plăcut să văd că prefața o găsesc la pagina x, tabelul cronologic la pagina y și romanul la pagina z), iar aceea prefață cred că ar fi trebuit să fie mai degrabă o postfață, întrucât era un comentariu și o povestire la întregul roman – așa că dacă veți citi aceeași ediție ca mine, vă recomand să lăsați prefața la finalul lecturii, dacă nu vă plac spoilerele.

8. Defilarea unor citate:

* „În ochii oamenilor, în legănarea, tropăitul sau târșâielile lor, în zbucium și în larmă, în trăsuri, automobile, omnibuze, furgonete, în oameni-sendviș care își târăsc picioarele sau se clatină, în fanfare, în flașnete, în zborul triumfător, în uruitul și ciudatul cânt acut al vreunui avion din înalturi; toate acestea alcătuiesc ceea ce iubea și ea: viața, Londra, în acest moment din luna iunie.”

* „Căci într-o căsnicie trebuie să existe o oarecare toleranță, o oarecare independență între doi oameni care trăiesc împreună zi de zi în aceeași casă.”

* „Ciudat, își spuse ea, oprindu-se pe palier și compunându-și înfățișarea de diamant, de persoană unitară, ciudat cum stăpâna casei simte suflul exact, toanele locuinței sale!”

* „- Și tu ce-ai mai făcut? îl întrebă.

Așa cum înainte de o bătălie caii răscolesc pământul cu copita, își scutură capetele, lumina lucește pe crupele lor, grumazul li se încordează, tot astfel Peter Walsh și Clarissa, așezați alături pe canapeaua albastră, se provocau unul pe celălalt.”

* „Și în minte lui, plată ca o baltă, se prăbușiră trei mari emoții: înțelegerea, o vastă iubire de oameni și, în sfârșit, ca un corolar al primelor două, o nestăpânită, o minunată încântare, de parcă în creierul lui o mână străină ar fi tras sfori, ar fi ridicat storuri, iar el, care nu avea nici un amestec în toate astea, stătea în capătul unor drumuri fără de sfârșit pe care, dacă ar fi vrut, ar fi putut hoinări. De ani de zile nu se mai simțise atât de tânăr.”

* „Dar amuzamentul lui se fărâmițase în atomi pentru că fusese pe jumătate simulat, după cum știa și el foarte bine; toată escapada cu fata fusese inventată, inventată așa cum ne inventăm cea mai bună parte a vieții, își spuse el, ne amăgim pe noi înșine născocind-o pe ea, amuzându-se de minune. Și ceva în plus. Dar pe cât era de ciudat, pe atât era de adevărat; nu poți niciodată împărtăși ceva – totul se fărâmițează în atomi.”

* „Oamenii care uită ne pot răni, ingratitudinea lor ne poate roade sufletul, dar glasul acesta, curgând nesecat, an după an, târăște cu el tot ce-i iese în cale; această promisiune; se înfășoară în jurul lor și le duce cu el, așa cum în dura alunecare a unui ghețar gheața prinde un fragment de os, o petală albastră, câțiva stejari și îi rostogolește mai departe.”

* „… și simțea că și Peter era un vechi prieten, un prieten adevărat – căci ce contează absența? ce contează distanța? Voise în repetate rânduri să-i scrie, dar rupsese scrisorile, totuși simțea că el înțelege, pentru că oamenii înțeleg unele lucruri fără să fie nevoie de cuvinte, așa cum realizezi că îmbătrânești, și ea îmbătrânise…”

9. Concluzia la care am ajuns după lectură:

Problema este că nu prea am ajuns la o concluzie – este o carte care m-a lăsat indiferentă și cu puține informații despre poveste și sensul ei. De fapt, mai corect ar fi să spun că nu i-am găsit sensul – nu am înțeles ce era special la aceste personaje și de ce au fost alese ele și nu altele (poate există o mică excepție – Septimus Smith), și nici adevăratul motiv al declanșării acelor amintiri, nu foarte bine conturate (când citești o carte, te aștepți ca extraordinarul să fie scos din rutină, chiar dacă este ceva banal; să fie povestit într-o așa manieră încât să-l facă să strălucească și să atragă, să te facă să te gândești încă la acel subiect). Dar nu, senzația după lectură rămâne aceeași ca povestea – plată, fără onduleuri.

Probabil, simțindu-mă presată de faptul că trebuia să citesc cartea și să îi fac recenzia, am terminat-o de citit foarte repede – în aproximativ două zile (în condițiile în care cu greu m-am convins să iau cartea din bibliotecă și, apoi, chiar să mă apuc de lectură, pe ultima sută de metrii). Totuși, o posibilă concluzie poate fi următoarea: cartea se citește destul de ușor (dacă te simți cu musca pe căciulă și ai un termen limită), întrucât nu conține noțiuni pompoase, evenimente extraordinare sau o acțiune incitantă, însă poate să producă confuzie și să trezească sentimentul că opera nu are sens sau o anumită greutate.

10. Mențiune de pozitivitate/negativitate:

Analizând toate aspectele prezentate, această carte m-a lăsat indiferentă, nu a fost nici o carte foarte groaznică, dar nici o carte foarte bună – ceva mediocru, care speram să fie mai interesantă. Într-adevăr, am apreciat, pe alocuri, stilul de scriere al autoarei, descrierea (cu unele excepții) și am identificat, totuși, o parte mai bună a cărții, respectiv partea care îi urmărea pe soții Smith, Septimus și Lucrezia, precum și acele referințe culturale ale perioadei și mica conexiune cu istoria acelor vremuri.

11. Cui i s-ar potrivi ca și cadou:

Dacă cunoașteți pe cineva care este înnebunit după tehnica narativă a fluxului conștiinței, atunci această carte ar fi un cadou perfect. De asemenea, celor care le place să citească cărți care conțin referințe culturale (artă, literatură, muzică) și/sau celor care le place să descopere frânturi de istorie prin lectură, atunci ați găsit un posibil cadou. Dacă cunoașteți pe cineva care apreciază să citească cărți cu un conținut care cuprinde și pasaje mai întunecate, morbide sau stranii (în cazul acestei cărți, spre final vă puteți delecta cu astfel de scene), atunci v-ați găsit un posibil candidat pentru cadou. Și, nu în ultimul rând, fanii Virginiei Woolf ar fi încântați să-și mărească colecția cu o altă carte aparținând autoarei.

12. Evaluarea cărții:

Luând în calcul cele menționate anterior și având în vedere propriile mele preferințe, acord acestui roman nota 6 din 10.

Lăsați-vă amprenta!

ALLY

#12amprenteliterare #12amprenteliterare2025 #12luniîn12cărți #12luniin12carti #amintiri #ColecțiaRaoClasic #DoamnaDalloway #edituraRao #istorie #iulie #literaturăEngleză #moarte #numeșilocuri #numesilocuri #prezent #prietenie #recenzie #recenzii #recenziiCarte #timp #trecut #vară #viață #VirginiaWoolf

Jahanna Spyri ne face cunoștință cu Heidi, fetița munților

1. Un citat reprezentativ din carte:

„Viața în aer liber avu darul s-o schimbe pe Heidi, dându-i o înfățișare de copil robust și sănătos; era veselă și fericită ca păsările de munte, ce trăiesc în arbori sau pe plaiurile verzi, iar obrajii i se rumeniseră în bătaia strălucitoare a soarelui de vară.”

2. Scurtă perspectivă asupra citatului:

Era un proverb, care suna cam așa: „unde nu intră soarele pe fereastră, intră doctorul pe ușă”. Aerul proaspăt, în special, cel de munte, are proprietăți miraculoase, întrucât acesta ne înviorează, ne redă viața, ne limpezește mintea, oferindu-ne acel aspect „robust și sănătos”, iar în combinație cu razele soarelui, ne face să radiem. Astfel, o viață trăită mai mult în natură, în aer liber, cu bucate cât mai naturale, apreciind și respectând natura și animalele, ne va face să avem parte de mult mai multe momente frumoase, vesele, fericite, dar și de un stil de viață sănătos.

3. Povestea din spatele alegerii cărții:

Este a doua zi de Paște, iar cartea aleasă pentru această lună cred că se potrivește foarte bine acestei perioade primăvăratice. Este o carte pe care am mai citit-o cu foarte mult timp înainte, dar de care mi-am adus aminte în timp ce analizam cărțile din biblioteca mea (căprița aceea de pe copertă este tare veselă și drăguță și se observă că este iubită de Heidi, care o mângâie duios). Îmi aduceam aminte povestea și faptul că în carte se povestea și despre căprițe (nu aveam vreo carte despre oițe și mielușei, așa că am ales această carte despre suratele lor – căprițele), motiv pentru care, dorind să fiu în această tematică pascală, am decis că este candidatul cel mai potrivit pentru recenzia lunii lui Prier.

4. Sumar al cărții:

5. Rezumatul cărții:

Cartea începe prin a ne-o prezenta pe micuța Heidi, o orfană de vreo 5 ani, care era dusă de mătușa sa, Dete, la unchiul din munți, întrucât Dete nu se mai putea îngriji de fetiță. De asemenea, autoarea ne prezintă, încă de la început, din minunățiile naturii, descriind drumul din satul elvețian Dörfli către cabana din munți. Ușor-ușor, ne sunt introduse și celelalte personaje (fără să ne facă să ne simțim copleșiți de numărul lor ori să ne facă să uităm cine erau). După plecarea mătușii, Heidi și-a făcut repede prieteni (ciobănașul Peter de vreo 11 ani, căprițele, în special, Fulg-de-nea și Pestrița, precum și bunica lui Peter), l-a îndrăgit pe unchiul din munți, s-a instalat cu ușurință în cabana din munte și a fost mereu captivată de minunățiile care aveau loc în jurul ei, datorate creației divine – natura.

Când Heidi se apropia de vârsta de 8 ani, a fost luată din împărăția munților elvețieni de mătușa Dete, pentru a se întovărăși cu o fetiță infirmă de vreo 12 ani, numită Clara. Astfel, Heidi a ajuns să locuiască la Frankfurt, la familia Sesemann, o familie bogată din Germania, lăsându-și bunicul și prietenii destul de triști și supărați. La Frankfurt au loc mai multe evenimente, însă starea de sănătate a lui Heidi se înrăutățea pe zi ce trecea, motiv pentru care a fost decisă reîntoarcerea fetiței la locurile ei mult iubite. După reîntoarcere, au loc noi evenimente, pe care, însă, vă las pe voi să le descoperiți.

6. Hai să cunoaștem personajele principale:

– Adelheid „Heidi”, fetița munților – protagonista în jurul căreia este țesută întreaga poveste. Ea este o fetiță simplă, prietenoasă, mărinimoasă, care iubește foarte mult muntele, cu minunățiile pe care le descoperă zilnic, și a cărei inocență și bunătate sunt foarte prezente.

– Bunicul, „Unchiul din munți” – personajul care este văzut de ceilalți săteni ca un om singuratic și ursuz, dar care, față de Heidi, reprezintă o figură paternă, iubitoare și grijulie.

– Peter căprarul, „general al caprelor” – personajul alături de care Heidi își petrece timpul, mergând împreună cu caprele la păscut, dar care devine și un mic mesager pentru cei doi locuitori ai cabanei din munți, fiind un bun prieten a lui Heidi (puțin lacom și gelos).

– Clara Sesemann – personajul față de care Heidi leagă o prietenie foarte frumoasă, fiind o fată care se deplasează, utilizând un scaun cu rotile, și care are un suflet mare.

7. Despre scriere și limbaj:

„Heidi, fetița munților” a Johannei Spyri este o nuvelă clasică, care îmbină echilibrat și armonios modurile de expunere: identificăm o narațiune care curge lin și care ne evocă într-un mod ușor de parcurs povestea; ne întâlnim cu descrieri vii, plăcute, bogate, dar care nu acaparează povestea, ci o conturează mai ușor pentru ochii minții și pătrundem în poveste, ca ascultători pasivi, prin intermediul dialogului. Scriitura este simplă, prietenoasă și nepretențioasă cu cititorii, în sensul că paragrafele sunt destul de scurte și ușor de parcurs, cu propoziții și fraze a căror lungime alternează și se îmbină grațios, ceea ce o face să fie o carte potrivită pentru toate vârstele. În ceea ce privește limbajul, aș spune că este unul accesibil, cu puține cuvinte al căror sens să-l cauți în dicționar, iar pe parcursul lecturii am sesizat câteva greșeli de tipar (spre exemplu, căciulițele de la „ă” lipseau pe alocuri, iar alteori erau în plus).

8. Defilarea unor citate:

* „- Atunci, mai întâi du-te de te spală, nu de alta, dar aici, să știi, trebuie să fii foarte curată, dacă vrei să nu râdă de tine soarele de pe cer.”

* „- Ce să fac? Nimic. Crește la un loc cu caprele, îi merge bine și e fericită lângă aceste animale care, cel puțin, n-o învață nimic rău.

– Dar bine, copilul nu e nici capră, nici pasăre, ci o ființă omenească! Dacă e adevărat că nu învață nimic rău de la aceste animale, e tot atât de adevărat că nu învață nimic altceva de la ele. Ar trebui totuși să se instruiască și a ajuns la vârsta când orice copil e dator să meargă la școală.”

* „- Fetița mea, spuse bunica, tu trebuie să ai încredere în tot ceea ce este bun și frumos pe această lume. Chiar dacă nu ne putem da seama întotdeauna ce este mai bun pentru noi, nu trebuie să ne pierdem niciodată încrederea…”

* „- De ce nu pornește armata spre culmile munților? Să fie de vină generalul, sau trupa?!…”

* „Dacă va respira aerul acesta sănătos și va mânca așa cum am mâncat eu azi, se va împlini și se va simți cum nu s-a simțit încă niciodată până acum…”

* „În timp ce cobora scara cu infirma în brațe, bunicul dădu din mână cu modestie, vrând parcă să spună că atunci când e vorba să ajuți un bolnav, mulțumirile nu-și au rostul.”

* „- Prevederea, dragă Unchiule, e mama înțelepciunii și de multe ori te scutește de necazuri, răspunse ea, la fel de zâmbitoare. Aici, la munte, furtuna se poate stârni din senin și, la urma urmei, trebuie să recunoști că prevederea mea n-a fost lipsită de folos…”

* „E limpede, deci, că numai supărarea l-a împins să săvârșească o asemenea faptă și, credeți-mă, la supărare suntem cu toții niște caraghioși…”

9. Concluzia la care am ajuns după lectură:

Având în vedere numărul micuț de pagini, structura bine definită și faptul că sunt inserate și câteva ilustrații, cartea se citește foarte ușor și repede (am terminat-o de citit, adunând orele răzlețe de lectură – nu îmi venea să o termin, ci îmi doream să lungesc lectura cât mai mult, pentru a mă bucura timp îndelungat de întreaga poveste –, în aproximativ o zi). De asemenea, consider că reprezintă o carte bună pentru delectare (au fost câteva pasaje amuzante), o carte bună pentru a-ți aduce aminte de copilărie și de lipsa grijilor, de frumusețea libertății redată de minunata natură și prietenoasele animale (o poveste simplă, dar captivantă), o carte bună pentru a evada într-un ținut liniștit și formidabil.

10. Mențiune de pozitivitate/negativitate:

Nu cred că există vreun aspect pe care să-l reproșez acestei cărți (mi-au plăcut foarte mult descrierile naturii, căprițele, dar și inocența și bunătatea lui Heidi). Astfel, cartea trece cu eticheta de pozitivitate ridicată, fiind potrivită pentru toate vârstele, nu doar pentru copii.

11. Cui i s-ar potrivi ca și cadou:

Neîndoielnic, această carte este perfectă a fi oferită în dar copiilor, băieți și fete deopotrivă (de toate vârstele). De asemenea, cartea poate fi oferită și celor cărora le plac foarte mult animalele, natura, amuzamentul, celor care apreciază lecturile clasice, celor care au intrat în contact cu alte opere ale Johannei Spyri, celor care doresc să-și amintească de copilărie și, în special, celor cu sufletul veșnic de copil.

12. Evaluarea cărții:

Luând în calcul cele menționate anterior și având în vedere propriile mele preferințe, acord acestui roman nota 10 din 10.

Lăsați-vă amprenta!

ALLY

#12amprenteliterare #12amprenteliterare2025 #12luniîn12cărți #12luniin12carti #animale #aprilie #bunătate #capre #carte #carti #copilărie #căprițe #Dorfli #dărnicie #edituraDonaris #Frankfurt #Heidi #HeidiFetițaMunților #JohannaSpyri #literaturăElvețiană #munte #natură #numeșilocuri #numesilocuri #paște #prietenie #recenzie #recenzii #recenziiCarte #speranță

Nina de Gramont ne vorbește despre Misteriosul caz Christie

1. Un citat reprezentativ din carte:

„Amândouă știm că nu-ți poți spune propria poveste fără să o dai în vileag pe a altcuiva.”

2. Scurtă perspectivă asupra citatului:

Cât adevăr în atât de puține cuvinte… Lumea, societatea, este formată din o mulțime de indivizi, care interacționează unii cu alții, mai mult sau mai puțin, fapt ce conduce și la ideea că oricât de mică a fost „ciocnirea” cu o altă persoană, este inevitabil să povestești ce ți s-a întâmplat, fără ca, cel puțin, să dezvălui și din identitatea altuia. Un exemplu evident care să transpună citatul ar fi cazul poveștilor de dragoste: o ea nu își va putea prezenta parcursul relației, fără să amintească și porțiuni din povestea lui (ori chiar a mai multora), e adevărat, trecută prin filtrul ei, și vice versa.

3. Povestea din spatele alegerii cărții:

Este într-un fel amuzant cum săptămâna în care trebuie să apară recenzia mea de carte în 12 puncte pentru luna lui Mărțișor se aseamănă într-o foarte mare măsură cu săptămâna din luna lui Făurar aferentă aceleiași perioade: natura mi-a oferit din nou un cadou minunat, încât îmi venea să mă uit la un film de Crăciun de care am dat întâmplător tot în această perioadă, dar l-am păstrat pentru decembrie… Într-adevăr, s-a topit destul de repede, însă, încă mai am câteva petice de zăpadă prin zonă.

De asemenea, mi se mai pare hilar faptul că autoarea aleasă pentru această lună are același prenume ca cea din luna trecută: Nina, așa că hai să vedem ce ne-a pregătit această Nina despre un subiect care i-a obsedat pe mulți care cunoșteau despre cele 11 zile de dispariție ale faimoasei autoare Agatha Christie (dacă nu cunoșteați despre misterioasa dispariție a autoarei ori nu ați citit încă nici o carte de-a ei, să știți că nu trebuie să vă faceți griji, întrucât Nina de Gramont doar ne schițează o perspectivă proprie a celor întâmplate în perioada respectivă, ar putea fi considerată un fel de fanfiction).

Ce-i drept, dacă nu îmi spunea sora mea că site-ul goodreads avea un fel de provocări soldate cu un fel de premii (nu degeaba și șoarecele a împrumutat cartea de la mine și a scris câteva rânduri despre ea), nu cred că alegeam această carte să o citesc anul acesta, astfel că, uneori, unele provocări ne pot da un imbold pentru a nu mai amâna realizarea unui lucru (cum, de altfel, sper că este și cazul provo-cărții noastre, care vă oferă o recompensă).

4. Sumar al cărții:

5. Rezumatul cărții:

Titlul cărții ne promite să ne ofere o perspectivă asupra cazului de dispariție timp de 11 zile a autoarei Agatha Christie (decembrie 1926), astfel că întregul roman are la bază această idee cu fapte reale, preluând ca personaje persoane reale (soții Christie) și construind câteva personaje ficționale bazate pe alte persoane reale (unele). Însă, contrar așteptărilor, romanul nu ne prezintă o singură poveste, respectiv cea a Agathei Christie, ci ne introduce și într-o altă poveste (care preia controlul și domină), respectiv cea a lui Nan O’Dea, amanta și hoața de soț, cea care ne relevă ambele povești (un narator foarte implicat, care le știe pe toate).

Povestea legată de Agatha începe cu o zi înainte de dispariția ei (fiind marcată în carte prin acele așa-zise capitole „dispariția”), dar nu conține foarte multă Agatha, ci mai mult Nan, care ne povestește că este amanta lui Archie Christie și că plănuiește să se căsătorească cu acesta. Ca urmare a planului, Agatha este părăsită într-un mod nemilos, fapt care o face să nu mai aibă mintea foarte clară. În seara zilei în care a fost părăsită, Agatha a condus mult iubitul ei automobil, Morris Cowley, pe care l-a lăsat abandonat, după care nu a lăsat nici o urmă cu privire la direcția urmată, fiind dată dispărută și căutată de mii de oameni.

În ceea ce privește povestea paralelă (marcată în carte prin așa-zisele capitole „Aici odihnește sora Mary”), aceasta reprezintă un fel de biografie a lui Nan, întrucât ne sunt relevate evenimente trecute, din copilăria și tinerețea ei timpurie, menite să ne ofere o explicație cu privire la comportamentul și deciziile ei din prezent. Astfel, cartea ne oferă câteva idei despre Primul Război Mondial și consecințele lui, care au avut un impact negativ foarte puternic asupra lui Nan. De asemenea, în carte se va găsi și un mic mister pe care să îl rezolvați legat de niște crime, pe lângă perspectiva cu cele întâmplate în renumitele 11 zile.

Voi puncta aici un scurt aspect, pe care îl voi dezvolta mai târziu. Așa cum am precizat anterior, Nan O’Dea este naratorul cărții, care, din rolul pe care îl are (amanta lui Archie Christie) povestește multe lucruri la care nu a participat (omniprezentă), iar autoarea Nina de Gramont, simțindu-se probabil nesigură de alegerea făcută, ne-a introdus în carte o explicație:

„V-ați putea întreba dacă să credeți ce vă povestesc despre lucruri care s-au petrecut când eu nu eram de față. Însă aceasta este cea mai sigură relatare pe care puteți spera s-o ascultați vreodată. Gândiți-vă puțin. Nu cunoașteți evenimentele care vă privesc, dar la care nu ați fost martori? Nu vă treziți, uneori, că le povestiți? Ne amintim o mulțime de lucruri pe care nu le-am văzut niciodată cu ochii noștri și nici nu le-am trăit pe pielea noastră. Este o simplă chestiune de împletire a celor cunoscute cu cele auzite și cele imaginate. Cam la fel cum un detectiv pune cap la cap indicii pentru a elucida o crimă.”

6. Hai să cunoaștem personajele principale:

– Nan O’Dea –personajul central, naratorul poveștilor, în vârstă de vreo 26 de ani, care ne introduce în miezul misterului. Este o femeie care a dezvoltat o obsesie nesănătoasă, ca urmare a unor evenimente nefericite petrecute după încheierea Primului Război Mondial, predispusă la a lua numai decizii nefaste. În perioada copilăriei, a fost o fată plăcută, care își dorea să scrie și care iubea natura. Este o femeie îndrăgostită de prima și marea iubire –Finbarr Mahoney, dar pe care o reprimă, în scopul de a-și îndeplini planul, devenind soția lui Archie Christie.

– Agatha Mary Clarissa Christie –personajul inspirat de celebra autoare, în vârstă de vreo 36 de ani, care nu are o prezență foarte mare în carte, în ciuda titlului „Misteriosul caz Christie. Este prezentată ca o scriitoare care are un oarecare renume în perioada respectivă, o femeie bogată, independentă. Ulterior, povestea îi zugrăvește un portret care îi șterge din strălucire și o pune în anumite ipostaze mai ciudate și nonconformiste.

– Archibald „Archie” Christie – personajul inspirat de soțul celebrei autoare, în vârstă de vreo 37 de ani, care este colonel. Este prezentat la început ca o persoană rece, arogantă, egoistă, autoritară, ca ulterior să îi fie puțin șlefuit comportamentul, fiind mai implicat, sensibil și grijuliu.

– Finbarr Mahoney –personajul surpriză, în vârstă de vreo 30 de ani, unul dintre puținele personaje pe care să le apreciezi. Este prietenul din copilărie a lui Nan, care îi va deveni logodnic. Fiind înrolat în armată în timpul Primului Război Mondial, Finbarr este nevoit să suporte consecințele războiului (în primul rând, cele legate de sănătate). Este un bărbat iubitor, loial, prietenos, care încearcă să o facă pe Nan să renunțe la planul ei și să rămână alături de el, construind împreună o familie.

7. Despre scriere și limbaj:

„Misteriosul caz Christie” al Ninei de Gramont este un roman de ficțiune istorică, de suspans, de mister, cu iz de roman de dragoste, care îmbină și alternează echilibrat și ordonat modurile de expunere: identificăm o narațiune care curge fluid, dar care nu ne evocă într-un mod ușor de parcurs povestea, din cauza stilului de scriere al autoarei, care pare destul de haotic, în sensul că nu ne sunt povestite în mod cronologic și foarte clar cele două povești, simțindu-se pe alocuri lipsuri și făcându-l pe cititor să se simtă ca o minge de tenis; ne întâlnim cu o descriere plăcută și bogată care nu acaparează istorisirea, dar care uneori nu pare să se integreze perioadei istorice relevate; și pătrundem în poveste, ca ascultători pasivi, prin intermediul dialogului, care, la fel, se simte uneori că nu ar aparține perioadei respective.  

Cartea nu are o structură clasică, împărțită în capitole clare, distincte și bine individualizate, însă, o oarecare structură există, fiind, în primul rând, dată de prezența celor 3 părți, care sunt acompaniate de câteva replici ale celebrului detectiv Hercule Poirot. Apoi, încercând să delimiteze povestea de fundal a lui Nan de cea din prezent, autoarea a utilizat repetiția titlurilor „Aici odihnește sora Mary” și „Dispariția” (în special), care nu și-au păstrat în totalitate independența.

Referitor la ediția citită de mine, vreau să punctez faptul că am găsit foarte utile cele câteva note de subsol, prin care ni s-au explicat anumite expresii folosite sau ni s-a vorbit despre anumite locuri și fapte. Privitor la scriitură, aceasta ne apare prietenoasă și nepretențioasă cu cititorii, în sensul că paragrafele sunt destul de scurte și ușor de parcurs, cu propoziții și fraze a căror lungime alternează și se amestecă grațios. În ceea ce privește limbajul, aș spune că este unul accesibil, cu puține cuvinte al căror sens să-l cauți în dicționar, iar pe parcursul lecturii am identificat două-trei greșeli de tipar.

8. Defilarea unor citate:

* „Mă întreb acum dacă Agatha avea un plan. La urma urmei, ca scriitoare, trebuia să fi analizat cu atenție fiecare rând de proză pe care îl scria și fiecare posibilitate ce ar fi rezultat din următoarea ei mișcare.”

* „O persoană tânără nu-și poate cunoaște viața, cum va fi sau ce-i va aduce ea. Când te maturizezi, începi să înțelegi că există perioade pline de greutăți, care trec cu timpul. Dar când ești tânăr, un singur moment pare lumea întreagă. Pare ceva etern.”

* „Dacă mă întrebi pe mine, nu contează, bogat ori sărac. Unii oameni așa-s făcuți, să fie pur și simplu fericiți. Cred că acesta-i cel mai mare noroc. Dacă sufletul ți-e senin, nu trebuie să-ți faci niciodată griji din pricina vremii.”

* „Nu știi niciodată ce poate face omul când pierde pe cineva drag. Și mai cu seamă o femeie.”

* „Și totuși, fusese găsită. Așa era lumea rânduită. Nu exista nici un loc unde să te poți ascunde prea mult timp.”

* „- Oh, nu aș putea niciodată să elucidez o crimă care nu e inventată de mine. Ideea unei povești polițiste bune este să faci ca totul să fie evident. Pui în ea suficiente variabile pentru ca cititorul să se îndoiască de propria-i rezolvare, apoi, la final, să fie mulțumit de sine că a găsit-o. În viață, îmi imaginez că se aplică Briciul lui Occam, sau principiul parcimoniei. Cea mai simplă soluție este de obicei și cea corectă.”

* „- Ceea ce unii numesc crimă, alții ar putea numi dreptate.”

* „Se dovedise că, dacă te-ascundeai la vedere, era la fel de bine ca oriunde altundeva.”

9. Concluzia la care am ajuns după lectură:

Cu toate că am terminat de citit cartea în aproximativ 4 zile, iar povestea în sine este destul de simplă și predictibilă, nu pot spune că este o carte care se citește ușor (m-am chinuit ceva cu ea, în special, din cauza faptului că simțeam că insistă foarte mult pe anumite aspecte, care nu te atrăgeau în vreun mod anume și, pe alocuri, provoca o stare de plictiseală și lăsa câteva găuri în poveste neacoperite și tratate superficial).

Modul de a expune faptele (acea narațiune la persoana I, care, pe alocuri, se transforma în narațiune la persoana a III-a, într-un mod necontrolat, ceea ce a transformat personajul Nan într-un personaj narator omniprezent, care baga mâna în foc că evenimentele s-au petrecut așa cum le-a relevat) este ceea ce mi-a displăcut cel mai mult. De asemenea, trecerea dintre cele două povești a fost bruscă și nu au fost clar delimitate, interferând destul de des și afectând firul roșu al curgerii timpului poveștii. În plus, unele fragmente din carte păreau presărate mai mult cu ceea ce ar fi mai probabil să se întâmple în prezent, în sensul că nu păreau să se potrivească secolului în care erau povestite. Contrar celor susținute de citatele aflate pe coperta cărții, finalul a fost unul abrupt, dezamăgitor, nesatisfăcător, grăbit și care nu a acoperit toate întrebările pe care le-a mai ridicat cartea, lăsându-l pe cititor cu ochii în soare.

Personajul central al poveștii a fost al doilea pe lista displăcerii. A avut un singur moment în care l-am simțit mai plăcut, respectiv în perioada copilăriei, în rest mi s-a părut că a fost construit în așa manieră încât toate deciziile lui să ducă la distrugerea lui și afectarea altor personaje nevinovate (mă gândesc, în special, la săracul Finbarr), chiar dacă i s-au oferit numeroase șanse să aleagă o altă cale, care l-ar fi putut face mult mai agreabil.

Probabil, mulți din cititorii acestei cărți vor avea o urmă de dezamăgire în ceea ce privește personajul Agatha Christie, pe care, în mod surprinzător, nu s-a pus accentul, în ciuda faptului că povestea era menită să ne vorbească despre acele zile de dispariție. Mai mult, cam de la mijlocul cărții, cu precădere, am avut senzația că personajul Agatha este condus pe o pantă descendentă, care i-a știrbit din strălucire.

Astfel, este o carte care ar fi putut avea un mai mare impact, dar care te poate pierde și ușor, o carte care ar fi avut mai mult succes dacă nu se mergea pe ideea dispariției Agathei Christie și s-ar fi optat povestea lui Nan O’Dea, care putea avea legătură cu Agatha, dar nu în sensul de a povesti tot Nan ceea ce i se întâmpla Agathei, o carte care te poate ajuta să te concentrezi și să poți urmări povești care sar ca mingea de ping pong.

10. Mențiune de pozitivitate/negativitate:

Lăsând la o parte narațiunea nefericită și personajul dezolant Nan O’Dea, precum și celelalte aspecte enunțate mai sus, per total, a fost o carte bunicică, care și-a atins într-un fel scopul, respectiv de a ne oferi o perspectivă asupra celor 11 zile de dispariție. Mi-a plăcut mult ideea de a integra în carte câteva propoziții din cărțile Agathei Christie (unde sunt enunțate cele trei părți), mi-a plăcut cum au fost construite unele personaje, și mă refer, în special, la Finbarr Mahoney și Alby (care au fost și preferații mei) și mi-a plăcut și faptul că s-au mai punctat aspecte referitoare la consecințele războiului, reamintindu-ne cât de distructiv poate fi pe toate planurile. Pe scurt, cartea trece cu eticheta de pozitivitate.

11. Cui i s-ar potrivi ca și cadou:

Nu încape îndoială, cartea este potrivită pentru iubitorii de romane de ficțiune istorică, care conțin un iz de romantism și mister, mai ales atunci când evenimentele povestite pornesc de la niște întâmplări reale și conțin și personaje din lumea reală. Fanii Agathei Christie, atât cei care îi cunosc foarte bine opera și viața, cât și cei care au avut tangență doar cu opera, ar găsi interesantă cartea, întrucât pot să mai adauge o perspectivă asupra celor întâmplate în cele 11 zile de dispariție. Și, nu în ultimul rând, fanii Ninei de Gramont cred că s-ar bucura de acest roman.

12. Evaluarea cărții:

Luând în calcul cele menționate anterior și având în vedere propriile mele preferințe, acord acestui roman nota 7 din 10.

Lăsați-vă amprenta!

ALLY

#12amprenteliterare #12amprenteliterare2025 #12luniîn12cărți #12luniin12carti #AgathaChristie #BuzzBooks #crimă #dorință #dragoste #EdituraLitera #ficțiuneIstorică #literaturăAmericană #martie #mister #MisteriosulCazChristie #NinaDeGramont #numeșilocuri #numesilocuri #obsesie #recenzie #recenzii #recenziiCarte #război #zăpadă

Provocările literare ale primăverii ’25

Salutare, entuziaști ai cuvintelor! Cum vă petreceți zilele de primăvară? Vă bucurați de trilurile păsărilor, de susurul apelor sau de miresmele florilor? Săptămâna aceasta eu am reușit să petrec ceva mai mult timp în natură (și să declar război total unor viețuitoare înaripate) și pot spune că mă simt revigorată. Ca și Moș Martin, am început să citesc și să explorez mai mult.

După ce Ally a lansat provo-cartea celor 12 amprente literare cu nume și locuri, m-am decis să încerc și eu ceva nou. De obicei nu îmi planific lecturile fiindcă mă bazez foarte mult pe starea mea de spirit, însă anul acesta am schimbat macazul. Nu în totalitate, bineînțeles, însă într-o proporție suficient de mare pentru a-i uimi pe o parte dintre prieteni. Desigur, încă îmi aleg titlurile de pe raft în funcție de nivelul de atracție față de titlu sau ideea de bază a cărții (ori vreun alt element neașteptat), doar că pe lângă asta am mai adăugat o listă de lectură preselectată… și un cronometru.

Dar hai mai bine să vedeți despre ce e vorba!

Planificarea oficială a provocării. Ilustrație realizată de Ilya Milstein.

În primul rând, mi-a atras atenția provocarea lansată de Asociația Agatha Christie, ReadChristie2025, care anul acesta se bazează pe o serie de personaje și carierele acestora. Bazat pe regulile oficiale, luna ianuarie a fost dedicată artiștilor, apoi a venit februarie alături de autori și scriitori, iar luna martie a adus cu sine lumea actorilor. Pentru fiecare lună am citit câte o carte (sau două), printre care s-au numărat „A treia fată” și „Cei cinci purceluși” care au făcut referire la artiști, dar și la scriitori sau chimiști, „Vânătoarea de crime” care ne-a prezentat-o din nou pe una dintre prietenele dragi ale lui Poirot (doamna Olivier), o scriitoare pe care eu o consider una dintre imaginile Agathei, iar luna aceasta plănuiesc să citesc „Răul sub soare”. Pentru luna următoare, cred că voi împrumuta „Ceasurile” de pe raftul lui Ally, iar după aceea voi continua cu alte titluri din biblioteca mea.

Până acum, toate cele trei povești scrise de Agatha Christie mi-au fost pe plac, fiecare dintre ele explorând diverse crime și modalități de examinare a faptelor. Ca întotdeauna, scriitoarea a reușit să suprindă niște tipare umane speciale și să examineze scenele cu un ochi bine antrenat și celule cenușii mereu gata de acțiune. Dintre toate poveștile cel mai mult mi-a plăcut „A treia fată” pentru că Poirot s-a văzut nevoit să investigheze alături de doamna Olivier. Într-un fel m-am simțit ca și cum aș fi urmărit-o pe Agatha alături de micul ei detectiv belgian cu mustăți răsucite. Bine, asta și tensiunea dintre cele două personaje. Au existat câteva scene foarte amuzante, iar asta m-a făcut să vreau să urmăresc și filmele. Sper că există unul dedicat și acestei cărți.

Trecând mai departe, după toată aventura lansării contului nostru oficial pe Instagram și a descoperirii comunității locale de cititori, am dat peste două prietene, Bianca și Fiordaliso, care au decis să organizeze împreună diverse provocări de lectură. Prima dintre ele este o invitație de a citi doisprezece cărți pe an, bazat pe o serie de tematici, iar cea de-a doua este reprezentantă de un maraton. Pentru provocare, au ales să înceapă anul cu o carte a cărei titlu începe cu prima literă a numelui cititorului (eu am mizat pe „Misteriosul Caz Christie”), februarie a adus puțin romantism (deși Băiatul Stridie nu se încadrează în acest gen literar, Tim Burton a creat atmosfera), iar luna martie îmi cere o autoare (momentan o citesc pe Axie Oh—urmează să publice o nouă carte pe care am reușit să o obțin și eu anticipat—psst, vine și recenzia curând, fie în ziua publicării, fie bonus, mai devreme).

Da, da, știu, am reciclat o fotografie pe care am realizat-o anul trecut. Dar se potrivește!

Oricum, pentru că nu m-am putut abține, am sărit și în maratonul organizat de cele două prietene pentru luna martie, astfel că am început luna cu trei obiective simple:

• să citesc cel puțin o pagină pe zi,
• să mă reîntorc la cel puțin trei benzi desenate pe care le-am lăsat în aer și
• să termin de lecturat și adnotat „Spre Far”.

Până acum, totul a mers bine. Am reușit să termin de citit o carte începută luna trecută (ghiciți care!), am ajuns la zi cu lectura a trei benzi desenate („Sunt doar afaceri”, „M-am îndrăgostit de bunicul fostului meu logodnic” și „Șeful meu nu are față”), iar în ceea ce privește ultimul punct, mă apropii de finalizarea lecturii cărții Virginiei Woolf, însă îmi mai rămân câteva notițe și desene de adăugat. În plus, săptămâna aceasta am citit o carte pe care mi-a recomandat-o Hiru anul trecut, „Fotograful amintirilor pierdute”, pe care am adorat-o!

În sfârșit, pentru luna aceasta plănuiesc să continui să îmi urmăresc obiectivele de lectură și să mă bucur de fiecare moment.

Lăsați-vă amprenta!

Voi ce cărți mai citiți? V-ați alăturat vreunei provocări de lectură? Dacă da, căreia? Dacă nu, vă face vreuna cu ochiul?

Întoarceți pagina,

Maria

#carti #EdituraLitera #provocareLiterară #ReadChristie2025 #recenzie #recenzii #recenziiCarte