Timpul petrecut cu Doamna Dalloway a Virginiei Woolf

1. Un citat reprezentativ din carte:

„Cu fiecare an, simțurile ei erau mai adânci, mai pătimașe. Se întețeau, vai, e drept, recunoscu Peter, dar ar trebui să fim bucuroși – crește și experiența.”

2. Scurtă perspectivă asupra citatului:

Uneori nu realizăm că odată cu trecerea timpului, trecem și noi prin viață, căpătând amintiri și experiențe și, totodată, dezvoltându-ne și crescând… Cam așa ne povestește și Virginia Woolf despre timp, în cadrul acestui citat: fiecare an ne face să ne ascuțim sentimentele și simțurile, să fie mai profunde – ca, în cele din urmă, să contribuie la crearea experienței.

3. Povestea din spatele alegerii cărții:

Iată-ne în luna lui Cuptor și cu o alegere de carte în oglindă cu luna iulie a anului trecut, din punct de vedere al scriitoarei. Mi-am zis că ar trebui să mai dau o șansă cărților acestei autoare, având în vedere recenzia mai critică asupra operei „Orlando” și având în vedere și modul cum m-am decis să aleg anul trecut cartea pentru recenzie – cu alte cuvinte: eram datoare să citesc, într-un viitor apropiat, și „Doamna Dalloway”.

4. Sumar al cărții:

5. Rezumatul cărții:

Nici nu știu de unde să încep! (dacă veți citi cartea, probabil veți avea o remarcă asemănătoare). După ce am terminat-o de citit, am realizat faptul că această operă – ca un calup mare de cașcaval nesecționat (este un roman care nu beneficiază de nici o împărțire, structură – nu există capitole, părți sau altele asemenea – doar scris de la început până la sfârșit) – nu are început și sfârșit, ci ne aruncă, destul de direct, în miezul problemei (dacă s-ar putea numi așa).

Astfel, cartea începe prin a ne descrie un început al unei zile de iunie din viața doamnei Clarissa Dalloway, care merge să cumpere flori pentru serata pe care o pregătea în aceeași zi. Între timp, se mai întâlnește cu vechi prieteni și cunoștințe, moment în care apar integrate în operă amintirile din tinerețe. Contrar așteptărilor cititorilor, cartea nu se rezumă doar la a o urmări pe doamna Dalloway, navigând prin prezent cu vâslele amintirilor tinereții, ci povestea trece instant la un alt personaj, de obicei, la unul cu care tocmai s-a întâlnit, care își prezintă și el parte din trecut și prezent (de cele mai multe ori se fac referiri și la doamna din titlu). Însă aceste pase de perspective sunt destul de haotice și bruște, încât îți creează o stare de confuzie, care se transpune prin a vedea marea majoritate a operei ca un non-sens.

De asemenea, autoarea a mai adăugat două personaje în plus: Septimus Warren Smith și soția lui, Lucrezia (Rezia), a căror poveste nu are legătură cu doamna Dalloway (nici nu se cunosc). Și în cazul lor, prezentul și trecutul celor doi sunt integrate în același mod de ping-pong – se sare de la un personaj la altul, de la o poveste la alta (și te poate pierde și pe drum). Ca o mică remarcă, cred că titlu inițial al operei – „Orele” – ar fi fost mult mai potrivit și sugestiv, întrucât chiar asta se prezintă: câteva ore din viața și gândurile personajelor.

6. Hai să cunoaștem personajele principale:

– Clarissa Dalloway – protagonista feminină, în jur de 52 de ani, personajul eponim, în jurul căruia gravitează întregul roman. Este o englezoaică tipică din clasa superioară, căsătorită cu un politician, despre care autoarea spune că „nu se pricepea să gândească, nici să scrie, nici măcar să cânte la pian. (…) adora succesul; detesta neajunsurile; simțea nevoia să placă; debita o grămadă de prostioare…”, iar talentul ei consta în a da serate.

– Peter Walsh – protagonistul masculin, în jur de 50 de ani, asupra căruia reflectorul cade adesea, fiind vechiul iubit al Clarissei Dalloway. După ce a fost respins, acesta a plecat în India, căsătorindu-se pe vas, lăsând impresia că este un personaj care se joacă cu inima femeilor, dar care este și sensibil.

– Septimus Warren Smith – protagonistul masculin, în jur de 30 de ani, un veteran de război căsătorit cu o domnișoară italiană, Lucrezia, și care nu face parte din universul doamnei Dalloway, ci doar apare într-o prezentare paralelă. Acesta suferă din cauza ororilor războiului, având probleme cu sănătatea mintală.

7. Despre scriere și limbaj:

„Doamna Dalloway”, opera Virginiei Woolf, este un roman modern, care aduce în prim plan tehnica narativă a fluxului conștiinței, un roman fără o structură, fără capitole (ar putea fi considerat un roman plat), conținând și câteva elemente ce pot conduce la ideea de elemente autobiografice (chiar dacă nu sunt evidente și abundente, consider că există câteva asemănări cu viața scriitoarei – cum, de altfel, cred că toate operele ei conțin ceva din propria ei viață). La fel ca în cazul lui „Orlando”, scriitura este de tip bloc, dar un bloc cu mai puține etaje, printre care se mai strecoară și câteva case, în sensul că paragrafele sunt foarte stufoase și interminabile, întinzându-se, de principiu, pe una-două pagini, ceea ce produce o lectură mai dificil de parcurs (în special când povestea din carte cam lipsește și mai mult te amețește). De asemenea, stilul frazelor este același: există multe fraze care par interminabile.

În acest caz, pot spune că există mai mult dialog, dar nu vă așteptați la ceva grandios – este ceva mai de suprafață, superficial – așa, să te mai trezească puțin din transă, însă este îmbinat, pe alocuri, într-un stil ciudat cu vocea pasivă, care te face să devii puțin năuc. În schimb, vă puteți delecta cu multă descriere și narațiune, presărată cu monolog (acel mirobolant flux al conștiinței). Descrierea este frumos realizată, însă, uneori, își pierde din farmec, din cauza paragrafelor și frazelor nemărginite. În privința narațiunii îmbinate cu monolog, pot spune că dă impresia de monotonie, confuzie și non-sens, în cele mai multe cazuri, din simplul motiv că sunt multe personaje pe care le urmărește și sare de la unele la altele, pe nepusă masă, și nu se realizează o tranziție mai fină și prietenoasă cu cititorul.

Referitor la limbaj, pot spune că, în cazul acestei opere, Virginia Woolf și-a exprimat ideile într-un mod plăcut, curat, fără înjurături (ceea ce am apreciat foarte mult, spre deosebire de „Orlando”). Pe parcursul lecturii nu veți întâlni prea multe cuvinte al căror sens să-l căutați în dicționar. În ediția citită de mine, am identificat o singură greșeală de tipar, însă am găsit destul de frustrant faptul că nu s-a adăugat și un mic cuprins cărții (era mult mai plăcut să văd că prefața o găsesc la pagina x, tabelul cronologic la pagina y și romanul la pagina z), iar aceea prefață cred că ar fi trebuit să fie mai degrabă o postfață, întrucât era un comentariu și o povestire la întregul roman – așa că dacă veți citi aceeași ediție ca mine, vă recomand să lăsați prefața la finalul lecturii, dacă nu vă plac spoilerele.

8. Defilarea unor citate:

* „În ochii oamenilor, în legănarea, tropăitul sau târșâielile lor, în zbucium și în larmă, în trăsuri, automobile, omnibuze, furgonete, în oameni-sendviș care își târăsc picioarele sau se clatină, în fanfare, în flașnete, în zborul triumfător, în uruitul și ciudatul cânt acut al vreunui avion din înalturi; toate acestea alcătuiesc ceea ce iubea și ea: viața, Londra, în acest moment din luna iunie.”

* „Căci într-o căsnicie trebuie să existe o oarecare toleranță, o oarecare independență între doi oameni care trăiesc împreună zi de zi în aceeași casă.”

* „Ciudat, își spuse ea, oprindu-se pe palier și compunându-și înfățișarea de diamant, de persoană unitară, ciudat cum stăpâna casei simte suflul exact, toanele locuinței sale!”

* „- Și tu ce-ai mai făcut? îl întrebă.

Așa cum înainte de o bătălie caii răscolesc pământul cu copita, își scutură capetele, lumina lucește pe crupele lor, grumazul li se încordează, tot astfel Peter Walsh și Clarissa, așezați alături pe canapeaua albastră, se provocau unul pe celălalt.”

* „Și în minte lui, plată ca o baltă, se prăbușiră trei mari emoții: înțelegerea, o vastă iubire de oameni și, în sfârșit, ca un corolar al primelor două, o nestăpânită, o minunată încântare, de parcă în creierul lui o mână străină ar fi tras sfori, ar fi ridicat storuri, iar el, care nu avea nici un amestec în toate astea, stătea în capătul unor drumuri fără de sfârșit pe care, dacă ar fi vrut, ar fi putut hoinări. De ani de zile nu se mai simțise atât de tânăr.”

* „Dar amuzamentul lui se fărâmițase în atomi pentru că fusese pe jumătate simulat, după cum știa și el foarte bine; toată escapada cu fata fusese inventată, inventată așa cum ne inventăm cea mai bună parte a vieții, își spuse el, ne amăgim pe noi înșine născocind-o pe ea, amuzându-se de minune. Și ceva în plus. Dar pe cât era de ciudat, pe atât era de adevărat; nu poți niciodată împărtăși ceva – totul se fărâmițează în atomi.”

* „Oamenii care uită ne pot răni, ingratitudinea lor ne poate roade sufletul, dar glasul acesta, curgând nesecat, an după an, târăște cu el tot ce-i iese în cale; această promisiune; se înfășoară în jurul lor și le duce cu el, așa cum în dura alunecare a unui ghețar gheața prinde un fragment de os, o petală albastră, câțiva stejari și îi rostogolește mai departe.”

* „… și simțea că și Peter era un vechi prieten, un prieten adevărat – căci ce contează absența? ce contează distanța? Voise în repetate rânduri să-i scrie, dar rupsese scrisorile, totuși simțea că el înțelege, pentru că oamenii înțeleg unele lucruri fără să fie nevoie de cuvinte, așa cum realizezi că îmbătrânești, și ea îmbătrânise…”

9. Concluzia la care am ajuns după lectură:

Problema este că nu prea am ajuns la o concluzie – este o carte care m-a lăsat indiferentă și cu puține informații despre poveste și sensul ei. De fapt, mai corect ar fi să spun că nu i-am găsit sensul – nu am înțeles ce era special la aceste personaje și de ce au fost alese ele și nu altele (poate există o mică excepție – Septimus Smith), și nici adevăratul motiv al declanșării acelor amintiri, nu foarte bine conturate (când citești o carte, te aștepți ca extraordinarul să fie scos din rutină, chiar dacă este ceva banal; să fie povestit într-o așa manieră încât să-l facă să strălucească și să atragă, să te facă să te gândești încă la acel subiect). Dar nu, senzația după lectură rămâne aceeași ca povestea – plată, fără onduleuri.

Probabil, simțindu-mă presată de faptul că trebuia să citesc cartea și să îi fac recenzia, am terminat-o de citit foarte repede – în aproximativ două zile (în condițiile în care cu greu m-am convins să iau cartea din bibliotecă și, apoi, chiar să mă apuc de lectură, pe ultima sută de metrii). Totuși, o posibilă concluzie poate fi următoarea: cartea se citește destul de ușor (dacă te simți cu musca pe căciulă și ai un termen limită), întrucât nu conține noțiuni pompoase, evenimente extraordinare sau o acțiune incitantă, însă poate să producă confuzie și să trezească sentimentul că opera nu are sens sau o anumită greutate.

10. Mențiune de pozitivitate/negativitate:

Analizând toate aspectele prezentate, această carte m-a lăsat indiferentă, nu a fost nici o carte foarte groaznică, dar nici o carte foarte bună – ceva mediocru, care speram să fie mai interesantă. Într-adevăr, am apreciat, pe alocuri, stilul de scriere al autoarei, descrierea (cu unele excepții) și am identificat, totuși, o parte mai bună a cărții, respectiv partea care îi urmărea pe soții Smith, Septimus și Lucrezia, precum și acele referințe culturale ale perioadei și mica conexiune cu istoria acelor vremuri.

11. Cui i s-ar potrivi ca și cadou:

Dacă cunoașteți pe cineva care este înnebunit după tehnica narativă a fluxului conștiinței, atunci această carte ar fi un cadou perfect. De asemenea, celor care le place să citească cărți care conțin referințe culturale (artă, literatură, muzică) și/sau celor care le place să descopere frânturi de istorie prin lectură, atunci ați găsit un posibil cadou. Dacă cunoașteți pe cineva care apreciază să citească cărți cu un conținut care cuprinde și pasaje mai întunecate, morbide sau stranii (în cazul acestei cărți, spre final vă puteți delecta cu astfel de scene), atunci v-ați găsit un posibil candidat pentru cadou. Și, nu în ultimul rând, fanii Virginiei Woolf ar fi încântați să-și mărească colecția cu o altă carte aparținând autoarei.

12. Evaluarea cărții:

Luând în calcul cele menționate anterior și având în vedere propriile mele preferințe, acord acestui roman nota 6 din 10.

Lăsați-vă amprenta!

ALLY

#12amprenteliterare #12amprenteliterare2025 #12luniîn12cărți #12luniin12carti #amintiri #ColecțiaRaoClasic #DoamnaDalloway #edituraRao #istorie #iulie #literaturăEngleză #moarte #numeșilocuri #numesilocuri #prezent #prietenie #recenzie #recenzii #recenziiCarte #timp #trecut #vară #viață #VirginiaWoolf

Jahanna Spyri ne face cunoștință cu Heidi, fetița munților

1. Un citat reprezentativ din carte:

„Viața în aer liber avu darul s-o schimbe pe Heidi, dându-i o înfățișare de copil robust și sănătos; era veselă și fericită ca păsările de munte, ce trăiesc în arbori sau pe plaiurile verzi, iar obrajii i se rumeniseră în bătaia strălucitoare a soarelui de vară.”

2. Scurtă perspectivă asupra citatului:

Era un proverb, care suna cam așa: „unde nu intră soarele pe fereastră, intră doctorul pe ușă”. Aerul proaspăt, în special, cel de munte, are proprietăți miraculoase, întrucât acesta ne înviorează, ne redă viața, ne limpezește mintea, oferindu-ne acel aspect „robust și sănătos”, iar în combinație cu razele soarelui, ne face să radiem. Astfel, o viață trăită mai mult în natură, în aer liber, cu bucate cât mai naturale, apreciind și respectând natura și animalele, ne va face să avem parte de mult mai multe momente frumoase, vesele, fericite, dar și de un stil de viață sănătos.

3. Povestea din spatele alegerii cărții:

Este a doua zi de Paște, iar cartea aleasă pentru această lună cred că se potrivește foarte bine acestei perioade primăvăratice. Este o carte pe care am mai citit-o cu foarte mult timp înainte, dar de care mi-am adus aminte în timp ce analizam cărțile din biblioteca mea (căprița aceea de pe copertă este tare veselă și drăguță și se observă că este iubită de Heidi, care o mângâie duios). Îmi aduceam aminte povestea și faptul că în carte se povestea și despre căprițe (nu aveam vreo carte despre oițe și mielușei, așa că am ales această carte despre suratele lor – căprițele), motiv pentru care, dorind să fiu în această tematică pascală, am decis că este candidatul cel mai potrivit pentru recenzia lunii lui Prier.

4. Sumar al cărții:

5. Rezumatul cărții:

Cartea începe prin a ne-o prezenta pe micuța Heidi, o orfană de vreo 5 ani, care era dusă de mătușa sa, Dete, la unchiul din munți, întrucât Dete nu se mai putea îngriji de fetiță. De asemenea, autoarea ne prezintă, încă de la început, din minunățiile naturii, descriind drumul din satul elvețian Dörfli către cabana din munți. Ușor-ușor, ne sunt introduse și celelalte personaje (fără să ne facă să ne simțim copleșiți de numărul lor ori să ne facă să uităm cine erau). După plecarea mătușii, Heidi și-a făcut repede prieteni (ciobănașul Peter de vreo 11 ani, căprițele, în special, Fulg-de-nea și Pestrița, precum și bunica lui Peter), l-a îndrăgit pe unchiul din munți, s-a instalat cu ușurință în cabana din munte și a fost mereu captivată de minunățiile care aveau loc în jurul ei, datorate creației divine – natura.

Când Heidi se apropia de vârsta de 8 ani, a fost luată din împărăția munților elvețieni de mătușa Dete, pentru a se întovărăși cu o fetiță infirmă de vreo 12 ani, numită Clara. Astfel, Heidi a ajuns să locuiască la Frankfurt, la familia Sesemann, o familie bogată din Germania, lăsându-și bunicul și prietenii destul de triști și supărați. La Frankfurt au loc mai multe evenimente, însă starea de sănătate a lui Heidi se înrăutățea pe zi ce trecea, motiv pentru care a fost decisă reîntoarcerea fetiței la locurile ei mult iubite. După reîntoarcere, au loc noi evenimente, pe care, însă, vă las pe voi să le descoperiți.

6. Hai să cunoaștem personajele principale:

– Adelheid „Heidi”, fetița munților – protagonista în jurul căreia este țesută întreaga poveste. Ea este o fetiță simplă, prietenoasă, mărinimoasă, care iubește foarte mult muntele, cu minunățiile pe care le descoperă zilnic, și a cărei inocență și bunătate sunt foarte prezente.

– Bunicul, „Unchiul din munți” – personajul care este văzut de ceilalți săteni ca un om singuratic și ursuz, dar care, față de Heidi, reprezintă o figură paternă, iubitoare și grijulie.

– Peter căprarul, „general al caprelor” – personajul alături de care Heidi își petrece timpul, mergând împreună cu caprele la păscut, dar care devine și un mic mesager pentru cei doi locuitori ai cabanei din munți, fiind un bun prieten a lui Heidi (puțin lacom și gelos).

– Clara Sesemann – personajul față de care Heidi leagă o prietenie foarte frumoasă, fiind o fată care se deplasează, utilizând un scaun cu rotile, și care are un suflet mare.

7. Despre scriere și limbaj:

„Heidi, fetița munților” a Johannei Spyri este o nuvelă clasică, care îmbină echilibrat și armonios modurile de expunere: identificăm o narațiune care curge lin și care ne evocă într-un mod ușor de parcurs povestea; ne întâlnim cu descrieri vii, plăcute, bogate, dar care nu acaparează povestea, ci o conturează mai ușor pentru ochii minții și pătrundem în poveste, ca ascultători pasivi, prin intermediul dialogului. Scriitura este simplă, prietenoasă și nepretențioasă cu cititorii, în sensul că paragrafele sunt destul de scurte și ușor de parcurs, cu propoziții și fraze a căror lungime alternează și se îmbină grațios, ceea ce o face să fie o carte potrivită pentru toate vârstele. În ceea ce privește limbajul, aș spune că este unul accesibil, cu puține cuvinte al căror sens să-l cauți în dicționar, iar pe parcursul lecturii am sesizat câteva greșeli de tipar (spre exemplu, căciulițele de la „ă” lipseau pe alocuri, iar alteori erau în plus).

8. Defilarea unor citate:

* „- Atunci, mai întâi du-te de te spală, nu de alta, dar aici, să știi, trebuie să fii foarte curată, dacă vrei să nu râdă de tine soarele de pe cer.”

* „- Ce să fac? Nimic. Crește la un loc cu caprele, îi merge bine și e fericită lângă aceste animale care, cel puțin, n-o învață nimic rău.

– Dar bine, copilul nu e nici capră, nici pasăre, ci o ființă omenească! Dacă e adevărat că nu învață nimic rău de la aceste animale, e tot atât de adevărat că nu învață nimic altceva de la ele. Ar trebui totuși să se instruiască și a ajuns la vârsta când orice copil e dator să meargă la școală.”

* „- Fetița mea, spuse bunica, tu trebuie să ai încredere în tot ceea ce este bun și frumos pe această lume. Chiar dacă nu ne putem da seama întotdeauna ce este mai bun pentru noi, nu trebuie să ne pierdem niciodată încrederea…”

* „- De ce nu pornește armata spre culmile munților? Să fie de vină generalul, sau trupa?!…”

* „Dacă va respira aerul acesta sănătos și va mânca așa cum am mâncat eu azi, se va împlini și se va simți cum nu s-a simțit încă niciodată până acum…”

* „În timp ce cobora scara cu infirma în brațe, bunicul dădu din mână cu modestie, vrând parcă să spună că atunci când e vorba să ajuți un bolnav, mulțumirile nu-și au rostul.”

* „- Prevederea, dragă Unchiule, e mama înțelepciunii și de multe ori te scutește de necazuri, răspunse ea, la fel de zâmbitoare. Aici, la munte, furtuna se poate stârni din senin și, la urma urmei, trebuie să recunoști că prevederea mea n-a fost lipsită de folos…”

* „E limpede, deci, că numai supărarea l-a împins să săvârșească o asemenea faptă și, credeți-mă, la supărare suntem cu toții niște caraghioși…”

9. Concluzia la care am ajuns după lectură:

Având în vedere numărul micuț de pagini, structura bine definită și faptul că sunt inserate și câteva ilustrații, cartea se citește foarte ușor și repede (am terminat-o de citit, adunând orele răzlețe de lectură – nu îmi venea să o termin, ci îmi doream să lungesc lectura cât mai mult, pentru a mă bucura timp îndelungat de întreaga poveste –, în aproximativ o zi). De asemenea, consider că reprezintă o carte bună pentru delectare (au fost câteva pasaje amuzante), o carte bună pentru a-ți aduce aminte de copilărie și de lipsa grijilor, de frumusețea libertății redată de minunata natură și prietenoasele animale (o poveste simplă, dar captivantă), o carte bună pentru a evada într-un ținut liniștit și formidabil.

10. Mențiune de pozitivitate/negativitate:

Nu cred că există vreun aspect pe care să-l reproșez acestei cărți (mi-au plăcut foarte mult descrierile naturii, căprițele, dar și inocența și bunătatea lui Heidi). Astfel, cartea trece cu eticheta de pozitivitate ridicată, fiind potrivită pentru toate vârstele, nu doar pentru copii.

11. Cui i s-ar potrivi ca și cadou:

Neîndoielnic, această carte este perfectă a fi oferită în dar copiilor, băieți și fete deopotrivă (de toate vârstele). De asemenea, cartea poate fi oferită și celor cărora le plac foarte mult animalele, natura, amuzamentul, celor care apreciază lecturile clasice, celor care au intrat în contact cu alte opere ale Johannei Spyri, celor care doresc să-și amintească de copilărie și, în special, celor cu sufletul veșnic de copil.

12. Evaluarea cărții:

Luând în calcul cele menționate anterior și având în vedere propriile mele preferințe, acord acestui roman nota 10 din 10.

Lăsați-vă amprenta!

ALLY

#12amprenteliterare #12amprenteliterare2025 #12luniîn12cărți #12luniin12carti #animale #aprilie #bunătate #capre #carte #carti #copilărie #căprițe #Dorfli #dărnicie #edituraDonaris #Frankfurt #Heidi #HeidiFetițaMunților #JohannaSpyri #literaturăElvețiană #munte #natură #numeșilocuri #numesilocuri #paște #prietenie #recenzie #recenzii #recenziiCarte #speranță

Nina de Gramont ne vorbește despre Misteriosul caz Christie

1. Un citat reprezentativ din carte:

„Amândouă știm că nu-ți poți spune propria poveste fără să o dai în vileag pe a altcuiva.”

2. Scurtă perspectivă asupra citatului:

Cât adevăr în atât de puține cuvinte… Lumea, societatea, este formată din o mulțime de indivizi, care interacționează unii cu alții, mai mult sau mai puțin, fapt ce conduce și la ideea că oricât de mică a fost „ciocnirea” cu o altă persoană, este inevitabil să povestești ce ți s-a întâmplat, fără ca, cel puțin, să dezvălui și din identitatea altuia. Un exemplu evident care să transpună citatul ar fi cazul poveștilor de dragoste: o ea nu își va putea prezenta parcursul relației, fără să amintească și porțiuni din povestea lui (ori chiar a mai multora), e adevărat, trecută prin filtrul ei, și vice versa.

3. Povestea din spatele alegerii cărții:

Este într-un fel amuzant cum săptămâna în care trebuie să apară recenzia mea de carte în 12 puncte pentru luna lui Mărțișor se aseamănă într-o foarte mare măsură cu săptămâna din luna lui Făurar aferentă aceleiași perioade: natura mi-a oferit din nou un cadou minunat, încât îmi venea să mă uit la un film de Crăciun de care am dat întâmplător tot în această perioadă, dar l-am păstrat pentru decembrie… Într-adevăr, s-a topit destul de repede, însă, încă mai am câteva petice de zăpadă prin zonă.

De asemenea, mi se mai pare hilar faptul că autoarea aleasă pentru această lună are același prenume ca cea din luna trecută: Nina, așa că hai să vedem ce ne-a pregătit această Nina despre un subiect care i-a obsedat pe mulți care cunoșteau despre cele 11 zile de dispariție ale faimoasei autoare Agatha Christie (dacă nu cunoșteați despre misterioasa dispariție a autoarei ori nu ați citit încă nici o carte de-a ei, să știți că nu trebuie să vă faceți griji, întrucât Nina de Gramont doar ne schițează o perspectivă proprie a celor întâmplate în perioada respectivă, ar putea fi considerată un fel de fanfiction).

Ce-i drept, dacă nu îmi spunea sora mea că site-ul goodreads avea un fel de provocări soldate cu un fel de premii (nu degeaba și șoarecele a împrumutat cartea de la mine și a scris câteva rânduri despre ea), nu cred că alegeam această carte să o citesc anul acesta, astfel că, uneori, unele provocări ne pot da un imbold pentru a nu mai amâna realizarea unui lucru (cum, de altfel, sper că este și cazul provo-cărții noastre, care vă oferă o recompensă).

4. Sumar al cărții:

5. Rezumatul cărții:

Titlul cărții ne promite să ne ofere o perspectivă asupra cazului de dispariție timp de 11 zile a autoarei Agatha Christie (decembrie 1926), astfel că întregul roman are la bază această idee cu fapte reale, preluând ca personaje persoane reale (soții Christie) și construind câteva personaje ficționale bazate pe alte persoane reale (unele). Însă, contrar așteptărilor, romanul nu ne prezintă o singură poveste, respectiv cea a Agathei Christie, ci ne introduce și într-o altă poveste (care preia controlul și domină), respectiv cea a lui Nan O’Dea, amanta și hoața de soț, cea care ne relevă ambele povești (un narator foarte implicat, care le știe pe toate).

Povestea legată de Agatha începe cu o zi înainte de dispariția ei (fiind marcată în carte prin acele așa-zise capitole „dispariția”), dar nu conține foarte multă Agatha, ci mai mult Nan, care ne povestește că este amanta lui Archie Christie și că plănuiește să se căsătorească cu acesta. Ca urmare a planului, Agatha este părăsită într-un mod nemilos, fapt care o face să nu mai aibă mintea foarte clară. În seara zilei în care a fost părăsită, Agatha a condus mult iubitul ei automobil, Morris Cowley, pe care l-a lăsat abandonat, după care nu a lăsat nici o urmă cu privire la direcția urmată, fiind dată dispărută și căutată de mii de oameni.

În ceea ce privește povestea paralelă (marcată în carte prin așa-zisele capitole „Aici odihnește sora Mary”), aceasta reprezintă un fel de biografie a lui Nan, întrucât ne sunt relevate evenimente trecute, din copilăria și tinerețea ei timpurie, menite să ne ofere o explicație cu privire la comportamentul și deciziile ei din prezent. Astfel, cartea ne oferă câteva idei despre Primul Război Mondial și consecințele lui, care au avut un impact negativ foarte puternic asupra lui Nan. De asemenea, în carte se va găsi și un mic mister pe care să îl rezolvați legat de niște crime, pe lângă perspectiva cu cele întâmplate în renumitele 11 zile.

Voi puncta aici un scurt aspect, pe care îl voi dezvolta mai târziu. Așa cum am precizat anterior, Nan O’Dea este naratorul cărții, care, din rolul pe care îl are (amanta lui Archie Christie) povestește multe lucruri la care nu a participat (omniprezentă), iar autoarea Nina de Gramont, simțindu-se probabil nesigură de alegerea făcută, ne-a introdus în carte o explicație:

„V-ați putea întreba dacă să credeți ce vă povestesc despre lucruri care s-au petrecut când eu nu eram de față. Însă aceasta este cea mai sigură relatare pe care puteți spera s-o ascultați vreodată. Gândiți-vă puțin. Nu cunoașteți evenimentele care vă privesc, dar la care nu ați fost martori? Nu vă treziți, uneori, că le povestiți? Ne amintim o mulțime de lucruri pe care nu le-am văzut niciodată cu ochii noștri și nici nu le-am trăit pe pielea noastră. Este o simplă chestiune de împletire a celor cunoscute cu cele auzite și cele imaginate. Cam la fel cum un detectiv pune cap la cap indicii pentru a elucida o crimă.”

6. Hai să cunoaștem personajele principale:

– Nan O’Dea –personajul central, naratorul poveștilor, în vârstă de vreo 26 de ani, care ne introduce în miezul misterului. Este o femeie care a dezvoltat o obsesie nesănătoasă, ca urmare a unor evenimente nefericite petrecute după încheierea Primului Război Mondial, predispusă la a lua numai decizii nefaste. În perioada copilăriei, a fost o fată plăcută, care își dorea să scrie și care iubea natura. Este o femeie îndrăgostită de prima și marea iubire –Finbarr Mahoney, dar pe care o reprimă, în scopul de a-și îndeplini planul, devenind soția lui Archie Christie.

– Agatha Mary Clarissa Christie –personajul inspirat de celebra autoare, în vârstă de vreo 36 de ani, care nu are o prezență foarte mare în carte, în ciuda titlului „Misteriosul caz Christie. Este prezentată ca o scriitoare care are un oarecare renume în perioada respectivă, o femeie bogată, independentă. Ulterior, povestea îi zugrăvește un portret care îi șterge din strălucire și o pune în anumite ipostaze mai ciudate și nonconformiste.

– Archibald „Archie” Christie – personajul inspirat de soțul celebrei autoare, în vârstă de vreo 37 de ani, care este colonel. Este prezentat la început ca o persoană rece, arogantă, egoistă, autoritară, ca ulterior să îi fie puțin șlefuit comportamentul, fiind mai implicat, sensibil și grijuliu.

– Finbarr Mahoney –personajul surpriză, în vârstă de vreo 30 de ani, unul dintre puținele personaje pe care să le apreciezi. Este prietenul din copilărie a lui Nan, care îi va deveni logodnic. Fiind înrolat în armată în timpul Primului Război Mondial, Finbarr este nevoit să suporte consecințele războiului (în primul rând, cele legate de sănătate). Este un bărbat iubitor, loial, prietenos, care încearcă să o facă pe Nan să renunțe la planul ei și să rămână alături de el, construind împreună o familie.

7. Despre scriere și limbaj:

„Misteriosul caz Christie” al Ninei de Gramont este un roman de ficțiune istorică, de suspans, de mister, cu iz de roman de dragoste, care îmbină și alternează echilibrat și ordonat modurile de expunere: identificăm o narațiune care curge fluid, dar care nu ne evocă într-un mod ușor de parcurs povestea, din cauza stilului de scriere al autoarei, care pare destul de haotic, în sensul că nu ne sunt povestite în mod cronologic și foarte clar cele două povești, simțindu-se pe alocuri lipsuri și făcându-l pe cititor să se simtă ca o minge de tenis; ne întâlnim cu o descriere plăcută și bogată care nu acaparează istorisirea, dar care uneori nu pare să se integreze perioadei istorice relevate; și pătrundem în poveste, ca ascultători pasivi, prin intermediul dialogului, care, la fel, se simte uneori că nu ar aparține perioadei respective.  

Cartea nu are o structură clasică, împărțită în capitole clare, distincte și bine individualizate, însă, o oarecare structură există, fiind, în primul rând, dată de prezența celor 3 părți, care sunt acompaniate de câteva replici ale celebrului detectiv Hercule Poirot. Apoi, încercând să delimiteze povestea de fundal a lui Nan de cea din prezent, autoarea a utilizat repetiția titlurilor „Aici odihnește sora Mary” și „Dispariția” (în special), care nu și-au păstrat în totalitate independența.

Referitor la ediția citită de mine, vreau să punctez faptul că am găsit foarte utile cele câteva note de subsol, prin care ni s-au explicat anumite expresii folosite sau ni s-a vorbit despre anumite locuri și fapte. Privitor la scriitură, aceasta ne apare prietenoasă și nepretențioasă cu cititorii, în sensul că paragrafele sunt destul de scurte și ușor de parcurs, cu propoziții și fraze a căror lungime alternează și se amestecă grațios. În ceea ce privește limbajul, aș spune că este unul accesibil, cu puține cuvinte al căror sens să-l cauți în dicționar, iar pe parcursul lecturii am identificat două-trei greșeli de tipar.

8. Defilarea unor citate:

* „Mă întreb acum dacă Agatha avea un plan. La urma urmei, ca scriitoare, trebuia să fi analizat cu atenție fiecare rând de proză pe care îl scria și fiecare posibilitate ce ar fi rezultat din următoarea ei mișcare.”

* „O persoană tânără nu-și poate cunoaște viața, cum va fi sau ce-i va aduce ea. Când te maturizezi, începi să înțelegi că există perioade pline de greutăți, care trec cu timpul. Dar când ești tânăr, un singur moment pare lumea întreagă. Pare ceva etern.”

* „Dacă mă întrebi pe mine, nu contează, bogat ori sărac. Unii oameni așa-s făcuți, să fie pur și simplu fericiți. Cred că acesta-i cel mai mare noroc. Dacă sufletul ți-e senin, nu trebuie să-ți faci niciodată griji din pricina vremii.”

* „Nu știi niciodată ce poate face omul când pierde pe cineva drag. Și mai cu seamă o femeie.”

* „Și totuși, fusese găsită. Așa era lumea rânduită. Nu exista nici un loc unde să te poți ascunde prea mult timp.”

* „- Oh, nu aș putea niciodată să elucidez o crimă care nu e inventată de mine. Ideea unei povești polițiste bune este să faci ca totul să fie evident. Pui în ea suficiente variabile pentru ca cititorul să se îndoiască de propria-i rezolvare, apoi, la final, să fie mulțumit de sine că a găsit-o. În viață, îmi imaginez că se aplică Briciul lui Occam, sau principiul parcimoniei. Cea mai simplă soluție este de obicei și cea corectă.”

* „- Ceea ce unii numesc crimă, alții ar putea numi dreptate.”

* „Se dovedise că, dacă te-ascundeai la vedere, era la fel de bine ca oriunde altundeva.”

9. Concluzia la care am ajuns după lectură:

Cu toate că am terminat de citit cartea în aproximativ 4 zile, iar povestea în sine este destul de simplă și predictibilă, nu pot spune că este o carte care se citește ușor (m-am chinuit ceva cu ea, în special, din cauza faptului că simțeam că insistă foarte mult pe anumite aspecte, care nu te atrăgeau în vreun mod anume și, pe alocuri, provoca o stare de plictiseală și lăsa câteva găuri în poveste neacoperite și tratate superficial).

Modul de a expune faptele (acea narațiune la persoana I, care, pe alocuri, se transforma în narațiune la persoana a III-a, într-un mod necontrolat, ceea ce a transformat personajul Nan într-un personaj narator omniprezent, care baga mâna în foc că evenimentele s-au petrecut așa cum le-a relevat) este ceea ce mi-a displăcut cel mai mult. De asemenea, trecerea dintre cele două povești a fost bruscă și nu au fost clar delimitate, interferând destul de des și afectând firul roșu al curgerii timpului poveștii. În plus, unele fragmente din carte păreau presărate mai mult cu ceea ce ar fi mai probabil să se întâmple în prezent, în sensul că nu păreau să se potrivească secolului în care erau povestite. Contrar celor susținute de citatele aflate pe coperta cărții, finalul a fost unul abrupt, dezamăgitor, nesatisfăcător, grăbit și care nu a acoperit toate întrebările pe care le-a mai ridicat cartea, lăsându-l pe cititor cu ochii în soare.

Personajul central al poveștii a fost al doilea pe lista displăcerii. A avut un singur moment în care l-am simțit mai plăcut, respectiv în perioada copilăriei, în rest mi s-a părut că a fost construit în așa manieră încât toate deciziile lui să ducă la distrugerea lui și afectarea altor personaje nevinovate (mă gândesc, în special, la săracul Finbarr), chiar dacă i s-au oferit numeroase șanse să aleagă o altă cale, care l-ar fi putut face mult mai agreabil.

Probabil, mulți din cititorii acestei cărți vor avea o urmă de dezamăgire în ceea ce privește personajul Agatha Christie, pe care, în mod surprinzător, nu s-a pus accentul, în ciuda faptului că povestea era menită să ne vorbească despre acele zile de dispariție. Mai mult, cam de la mijlocul cărții, cu precădere, am avut senzația că personajul Agatha este condus pe o pantă descendentă, care i-a știrbit din strălucire.

Astfel, este o carte care ar fi putut avea un mai mare impact, dar care te poate pierde și ușor, o carte care ar fi avut mai mult succes dacă nu se mergea pe ideea dispariției Agathei Christie și s-ar fi optat povestea lui Nan O’Dea, care putea avea legătură cu Agatha, dar nu în sensul de a povesti tot Nan ceea ce i se întâmpla Agathei, o carte care te poate ajuta să te concentrezi și să poți urmări povești care sar ca mingea de ping pong.

10. Mențiune de pozitivitate/negativitate:

Lăsând la o parte narațiunea nefericită și personajul dezolant Nan O’Dea, precum și celelalte aspecte enunțate mai sus, per total, a fost o carte bunicică, care și-a atins într-un fel scopul, respectiv de a ne oferi o perspectivă asupra celor 11 zile de dispariție. Mi-a plăcut mult ideea de a integra în carte câteva propoziții din cărțile Agathei Christie (unde sunt enunțate cele trei părți), mi-a plăcut cum au fost construite unele personaje, și mă refer, în special, la Finbarr Mahoney și Alby (care au fost și preferații mei) și mi-a plăcut și faptul că s-au mai punctat aspecte referitoare la consecințele războiului, reamintindu-ne cât de distructiv poate fi pe toate planurile. Pe scurt, cartea trece cu eticheta de pozitivitate.

11. Cui i s-ar potrivi ca și cadou:

Nu încape îndoială, cartea este potrivită pentru iubitorii de romane de ficțiune istorică, care conțin un iz de romantism și mister, mai ales atunci când evenimentele povestite pornesc de la niște întâmplări reale și conțin și personaje din lumea reală. Fanii Agathei Christie, atât cei care îi cunosc foarte bine opera și viața, cât și cei care au avut tangență doar cu opera, ar găsi interesantă cartea, întrucât pot să mai adauge o perspectivă asupra celor întâmplate în cele 11 zile de dispariție. Și, nu în ultimul rând, fanii Ninei de Gramont cred că s-ar bucura de acest roman.

12. Evaluarea cărții:

Luând în calcul cele menționate anterior și având în vedere propriile mele preferințe, acord acestui roman nota 7 din 10.

Lăsați-vă amprenta!

ALLY

#12amprenteliterare #12amprenteliterare2025 #12luniîn12cărți #12luniin12carti #AgathaChristie #BuzzBooks #crimă #dorință #dragoste #EdituraLitera #ficțiuneIstorică #literaturăAmericană #martie #mister #MisteriosulCazChristie #NinaDeGramont #numeșilocuri #numesilocuri #obsesie #recenzie #recenzii #recenziiCarte #război #zăpadă

Nina George ne invită la un Cântec sub clar de lună

1. Un citat reprezentativ din carte:

„Oamenii nu se schimbă niciodată! replică Marianne cu înverșunare. Uităm de noi înșine. Iar atunci când ne redescoperim, credem doar că ne-am schimbat. Dar asta nu este adevărat. Nu poți schimba visurile, le poți doar ucide. Iar unii dintre noi sunt niște ucigași foarte eficienți.”

2. Scurtă perspectivă asupra citatului:

Schimbarea poate fi văzută ca o monedă cu două fețe: schimbarea în sensul de nou și schimbarea în sensul de redescoperire. În cazul primei variante, am putea spune că partea veche este înlocuită de partea nouă, cum ar fi, de exemplu, atunci când te decizi să-ți schimbi înfățișarea, respectiv stilul vestimentar și coafura. În cazul celei de-a doua variante, am putea vorbi despre o resetare, o reinițializare a ceva ce există și pe care l-am lăsat să se îndepărteze de noi – în acest caz ne reamintim de o parte care ne aducea bucurii, dar pe care, din diverse motive, am lăsat-o să se prăfuiască, cum ar fi redescoperirea unei vechi pasiuni.

3. Povestea din spatele alegerii cărții:

Iată că Făurar ne-a făcut o surpriză foarte frumoasă săptămâna aceasta: mult iubita mea zăpadă… mai-mai că-mi venea să cred că se apropie Crăciunul, dar o privire în calendar mă readucea la realitate, în timpul prezent… iar această realitate îmi spunea că trebuie să-mi scriu recenzia mea de carte pentru luna iubirii.

Cartea am ales-o, ghidându-mă doar după titlu și copertă. Mi-a plăcut foarte mult titlul, întrucât mă ducea cu gândul la faptul că poate fi vorba despre o poveste în stilul basmelor, cu un iz de magie și puțin romantism, muzica fiind un foarte bun liant în construirea relațiilor de prietenie, iar luna – un astru ce contribuia la transformarea acelor relații în ceva mult mai profund.

4. Sumar al cărții:

5. Rezumatul cărții:

Înainte de a vorbi despre povestea în sine, doresc să fac o precizare prealabilă, respectiv să punctez faptul că am observat că această carte a mai fost republicată (în limba engleză) sub un alt titlu, respectiv „Un bistro breton micuț”. Sincer, cred că acest al doilea titlu ar fi fost mult mai potrivit pentru roman, decât cel actual – „Cântec sub clar de lună”, care nu are nici o legătură cu povestea (autoarea încearcă spre finalul cărții să facă o legătură cu titlul, dar doar încearcă).

Cartea începe abrupt, prin relevarea unei dorințe devenite hotărâre, a personajului principal, care, încet, își pune în aplicare planul de a se sinucide în orașul iubirii, Paris. Marianne, căci așa este denumit personajul, este salvată, dar dorința de a-și pune capăt zilelor este încă prezentă și umbrele trecutului încă vii. Ulterior, găsește o tăbliță pictată cu o locație: Kerdruc, unde își dorește cu înflăcărare să ajungă. Încet, dorința de moarte este înlocuită cu dorința de a trăi, iar povestea urmărește această schimbare și consecințele care decurg din ea, adăugându-se și înfiriparea unei iubiri. Povestea mi-a dat impresia, pe alocuri, că ar fi o combinație între real și fantastic, întrucât apar din neant niște informații care nu se potrivesc realității și care s-ar încadra mult mai bine în sfera fantasticului.

6. Hai să cunoaștem personajele principale:

– Marianne (Lanz) Messman – protagonista în jur de 60 de ani, pe urmele căreia suntem conduși. Este o femeie care realizează extrem de târziu că este nefericită de propria viață, că nu s-a simțit iubită și a mers prin viață ca un robot, făcând doar ceea ce spuneau persoanele mai autoritare de care era legată. Aceasta are o obsesie cu purtarea îmbrăcămintei de culoare roșie și o predilecție de a lua decizii neinspirate, însă are darul de a îmbunătăți viețile altor personaje și de a nu-și arăta adevărata vârstă.

– Lothar Messmann – protagonistulîn jur de 60 de ani, care este prezentat prin prisma opiniilor lui Marianne, fiind soțul acesteia și un veteran. Este un bărbat distant, zgârcit, nepăsător.

– Yann Gamé – protagonistul în jur de 60 de ani, care devine, aproape instant, iubitul/amantul lui Marianne și este pictor. El este opusul lui Lothar. Este bărbatul iubitor, timid, cu suflet de artist.

– Max – cel mai simpatic personaj din carte, de care vă veți atașa instant. Este un motan alb-roșcat, care are un rol important în construirea unei noi vieți a lui Marianne.

7. Despre scriere și limbaj:

„Cântec sub clar de lună” al Ninei George este un roman modern, cu iz de roman de dragoste, care îmbină echilibrat modurile de expunere. În ciuda faptului că paragrafele sunt scurte și propozițiile și frazele de lungimi reduse, narațiunea nu este foarte ușor de urmărit, întrucât stilul de scriere al autoarei pare destul de haotic: sunt foarte multe emfaze și propoziții (dacă le pot numi astfel) fără verbe, adică cuvinte aruncate pur și simplu pe hârtie, care s-ar dori să accentueze anumite stări; când se folosește timpul prezent (care, în general, nu mi se pare că se potrivește romanelor), când se sare la timpul trecut; expunerea se întrerupe, pe alocuri, brusc, fiind inserate apoi alte evenimente care se leagă greu (ar putea fi vorba chiar de niște timpi morți) și delimitarea în timp lasă de dorit. În privința dialogului, pot spune că nu pare în totalitate sec și fără noimă, cu toate că uneori nu mai ști cărui personaj îi aparține replica, iar alteori mai bine te lipsești de el. La descriere, cartea stă mai bine, fiindcă sunt folosite frumos figurile de stil și captează atmosfera locurilor.

Referitor la ediția citită de mine, vreau să punctez lipsa unor note de subsol sau a unor pagini dedicate la final, prin care să ni se ofere traducerea anumitor sintagme din limba bretonă, limba franceză și limba germană. În ceea ce privește limbajul, aș spune că este unul accesibil, cu puține cuvinte al căror sens să-l cauți în dicționar, iar pe parcursul lecturii am identificat câteva greșeli de tipar.

8. Defilarea unor citate:

* „Muzica era ca un film pe care îl vedea proiectat pe interiorul pleoapelor închise, iar în cazul lui Satie vedea marea, cu toate că nu fusese niciodată la mare.”

* „Nu se spunea că frumusețea este o stare a sufletului? Și dacă un suflet era iubit, atunci fiecare femeie se transforma într-o ființă demnă de admirație, indiferent cât de banală ar fi fost altfel. Iubirea schimba sufletele femeilor, iar ele deveneau frumoase, pentru câteva minute sau pentru totdeauna.”

* „Moartea este așa, începu ea, lăsând nisipul să se scurgă din mâna stângă în cea dreaptă. O viață pătrunde înăuntru. Face o pauză în moarte. Acum lasă să curgă nisip din mâna dreaptă pe podea. O alta, se stinge. Face o călătorie, oui? Cum ar fi… apa care călătorește. Apa dintr-o… moulin. O moară. Moartea este scurta pauză.”

* „Trebuie să asculți atunci când pământul îți vorbește. Pietrele povestesc despre sufletele care au plâns la trecerea lor. Iarba șoptește despre oamenii care au trecut peste ea. Vântul duce până la tine numele celor pe care i-ai iubit. Iar marea știe numele tuturor morților.”

* „- Este îndrăgostit. Bucătarii îndrăgostiți pun prea multă sare.

– Și cei nefericiți?

– Prea mult coniac.”

* „Au hainele puterea să schimbe o femeie? Nu. Dar ar putea să o facă să se redescopere pe ea însăși. Marianne descoperise ceva în ea însăși ce crezuse că nu posedase niciodată: feminitate.”

* „Se spune că poți afla adevăratul caracter al unei femei atunci când cântă. Unele citesc notele ca pe o imagine. Analitic și rece. Altele conferă fiecărei note un sentiment. Iar unele sunt crude pentru că singurul lor iubit este muzica. Doar ei îi dăruiesc adevărul și pasiunea, stăpânirea și controlul. Nimeni altcineva nu se apropie de ele la fel ca muzica, ca instrumentul pe care îl folosesc în calitate de regine ale propriei iubiri.”

* „Fericirea este atunci când iubim ceea ce ne este necesar și când avem nevoie de ceea ce iubim. Și o și primim.”

9. Concluzia la care am ajuns după lectură:

Cu toate că am terminat de citit cartea în aproximativ 3 zile, iar firul narativ este destul de simplu și predictibil, nu pot spune că este o carte care se citește ușor (m-am chinuit ceva cu ea). Personajul central al poveștii nu mi s-a părut construit și dezvoltat bine, existând câteva neconcordanțe: dacă are o anumită vârstă înaintată, cred că nu ar trebui să reflecte comportamentul și gândirea unui tânăr (dacă e bătrân, atunci să se comporte ca atare, nu să pară că a dobândit superputeri dintr-o dată, învățând limbi străine peste noapte, cutreierând meleagurile mai rapid și mai în formă decât un maratonist tânăr, primind pe tavă tot ceea ce dorește…). De asemenea, sunt introduse, dintr-o dată, o mare de personaje, care sunt, în cea mai mare parte, de umplutură (uneori, te întrebi, de unde cunosc unele personaje anumite detalii, alteori te gândești cum este posibil acest lucru), sărind de la protagonistă la alte personaje, ca mai apoi, într-un mod ciudat, acestea să se întâlnească. Nu cred că mai are rost să menționez și ciudatele povești de dragoste dintre personaje… Dar voi mai puncta un ultim lucru: epilogul – mai bine rămâneam fără el, întrucât este ceva ambiguu, incoerent și care, personal, nu mi-a inspirat un final fericit (cum se spune: s-a terminat în coadă de pește). Astfel, este o carte care ar fi avut un mare potențial, dar te cam pierde, o carte care te poate ajuta să-ți prezinte noi destinații de vacanță și câteva delicatese culinare, o carte pe care să o citești când nu ai altceva la îndemână.

10. Mențiune de pozitivitate/negativitate:

Având în vedere faptul că romanul promovează un mesaj frumos (acela că oricând o poți lua de la capăt, mai ales atunci când nu te mai simți împlinit, satisfăcut de viața pe care o ai), însă punerea în scenă a lăsat mult de dorit, voi spune că această carte mi-a displăcut. Într-adevăr, au existat descrieri și anumite idei care mi-au plăcut, câteva pasaje amuzante (unul dintre ele, cred că ar trebui să-l citească și Maria, căci tot îi place să scrie de papuci zburători), dar, cel mai probabil, și alegerea personajelor m-a făcut să-mi displacă cartea (am oscilat la evaluarea cărții și, totuși, am ales să fiu mai indulgentă).

11. Cui i s-ar potrivi ca și cadou:

Citind titlul cărții și observând și coperta – te-ar conduce la concluzia că ar fi un cadou bun pentru cei care și-ar dori o lectură ca de basm, ceva dulce și drăguț – însă nu recomand ca această carte să fie oferită cadou acestor persoane, întrucât vor fi dezamăgite de conținut. În schimb, cred că de această carte este posibil să se bucure persoanele trecute de vârsta a doua (există mult mai multe șanse să rezoneze cu personajele), persoanele care simt că viața nu le mai mulțumește și nu au curajul să înceapă de la capăt, dar și fanilor scriitoarei.

12. Evaluarea cărții:

Luând în calcul cele menționate anterior și având în vedere propriile mele preferințe, acord acestui roman nota 6 din 10.

Lăsați-vă amprenta!

ALLY

#12amprenteliterare #12amprenteliterare2025 #carti #CântecSubClarDeLună #ColecțiaBlueMoon #EdituraLitera #Kerdruc #literatură #literaturăGermană #moarte #NinaGeorge #numeșilocuri #numesilocuri #oNouăViață #recenzie #recenzii #recenziiCarte #redescoperire #suferință #UnBistroBretonMicuț #unNouînceput #viață