În vizită la Librăria Amintirilor

Am sărit din lac în puț. Mi-am promis anul trecut că nu voi mai solicita cărți în curs de apariție de la edituri dacă știu că timpul rămas până la momentul publicării este insuficient, dar, ce să vezi, tot am făcut-o. Dintre toate titlurile, „Librăria Amintirilor” mi-a rămas în minte pentru prea mult timp și, până la urmă, am solicitat o copie avansată, deși HarperCollins urma să o publice la data de 12 martie.

Traducerea stă tot sub condeiul Shannei Tan (se pare că ne tot intersectăm!), deși de această dată aș fi preferat, cel mai probabil, originalul. Pare că unele creații nu sunt menite spre a fi traduse.

TITLU: „Librăria Amintirilor” („The Memory Bookshop” în limba engleză)

AUTOR: Song Yu Jeong

TRADUCĂTOR: Shanna Tan

EDITURĂ: HarperCollins

GEN: fantastic, realism magic,

TEME: călătorie în trecut, regrete, depresie

Rezumat

Jiwon este o scriitoare care se confruntă cu o perioadă dificilă după decesul mamei sale. Deși vizitează mai mulți terapeuți, starea ei generală de spirit nu se îmbunătățește. Într-o zi, însă, în timp ce se plimba, începe să plouă iar ploaia o forțează să se adăpostească într-o librărie. Partea ciudată este că în cadrul acestei librării o întâlnește pe K care îi oferă o șansă unică: să călătorească în trecut pentru a-și schimba viața.

Gânduri

Despre personaje: N-o să mint, Jiwon m-a cam scos din sărite pentru că nu reușea să își articuleze gândurile. Parcă m-a făcut și pe mine captivă în mintea ei unidirecțională. Managerul K (tind să cred că se numește așa pentru că în limba coreeană „ㄱ” este omofon cu „amintire”) m-a fascinat, deși am simțit că este slab dezvoltată. Cred că povestea ar fi fost mult mai interesantă dacă autoarea schimba perspectiva și ne povestea despre această librărie și despre istoria Managerului K, chiar daca prin lentilele lui Jiwon.

Despre poveste: Cred că aș putea decora astfel de cărți una după alta, însă doar dacă au aroma potrivită. Aceasta a fost oarecum fadă. Deși potențialul său a fost mare, simt că nu a reușit să se ridice la nivelul așteptărilor mele. Ce-i drept, cu atâtea povești care explorează trecutul prin intermediul librăriilor, este dificil pentru un autor să iasă în evidență. Cu toate acestea, Song Yu Jong ar fi putut să se remarce prin intermediul simțului său artistic.

Despre scriere: Din nefericire, creionul autoarei m-am fost ascuțit suficient. Și, colac peste pupăză, m-am mai împiedicat și de câteva greșeli de scriere sau gramaticale. Însă ceea ce m-a deranjat cel mai tare a fost tot stilul narativ. Toate replicile de tipul „…” care aveau scopul de a arăta liniștea, m-au transformat în poliția dialogului,mi-ar absența descrierilor sau a atmosferei au eșuat în a mă teleporta dincolo de paginile cărții.

Concluzie

În mare, cartea nu e rea, dar în cazul meu nu a funcționat. Cu fiecare pagină citită m-am simțit că și cum beam apă dintr-un pahar care nu se mai termina, dar tot mi-era sete.

Lăsați-vă amprenta!

Imaginați-vă că vi se oferă șansa de a călători în timp și a face o singură schimbare în decursul celor trei ore petrecute în momentul ales. Ați schimba ceva sau nu? De ce?

Întoarceți pagina,

Maria

#netgalley #recenzie #recenzii #recenziiCarte #SongYuJeong #viață

Sub filele Anului Nou

Salutare, entuziaști ai cuvintelor! Anul acesta m-am gândit să schimb structura. Nu în totalitate, dar macar pe jumătate. Poate. Simt că până acum totul a fost linear, cel puțin în ceea ce privește recenziile mele literare. Iar linearitatea poate deveni plictisitoare și pentru cititor și pentru autor. Tocmai de aceea, aș vrea să experimentez puțin—cel mai probabil folosindu-mă de tactica broaștei care se bălăcea într-un ibric.

Drept urmare, voi începe cu schimbări mici (asta, bineînțeles, dacă nu mă răzgândesc rapid—știți cum se spune: socoteala din târg nu se potrivește cu cea de-acasă). Evident, acestea se vor reflecta și pe contul meu Goodreads, dar și pe contul nostru Instagram (@amprentacuvintelor). A propos, dacă doriți să vedeți ceva în mod special, nu vă sfiiți să îmi lăsați un comentariu mai jos. Eu citesc tot (hohoho!).

Oricum, revenind la planurile de anul acesta, mi-am stabilit aceeași țintă ca și în 2025: să citesc cel puțin 21 de cărți, dar să includ printre ele cât mai multe din propria bibliotecă, mai ales că a crescut considerabil anul trecut (am nevoie de un raft nou, haha). De asemenea, mi-ar plăcea să particip la provocarea lansată de Ally (#12amprenteliterare/#amprentadestinului), fiindcă anul trecut n-am reușit să o fac. M-am implicat în altele. Bineînțeles, pe lângă acestea, va trebui să adaug și titlurile din lista clubului de lectură din care fac parte. Să vedem ce surprize literare voi întâlni.

Dacă vreți să îmi vedeți lista de lectură, vă invit să ne împrietenim și pe Goodreads. Astfel, veți putea urmări în timp real ce cărți am citit sau citesc în prezent. Spre deosebire de Ally, care funcționează preponderent pe modelul TBR (listă de lectură prestabilită), eu citesc ce mă atrage într-un anumit moment (mood reader) și potrivesc totul din mers, mai puțin în cazul clubului de lectură.

Și acum, probabil că vă întrebați ce am citit în aceste prime zile ale Anului Nou. Ei bine, am început cu o carte cumpărată anul trecut: „Nocturna“, scrisă de Maya Motayne și apărută la editura Nemira. Îmi amintesc că atunci când am rugat-o pe Ally să o adauge în coș, mi-a atras atenția, în primul rând, titlul, iar după aceea, faptul că se vorbea despre un prinț fără viitor și despre o hoață, și apoi m-am gândit că poate seamănă cu povestea lui Stephanie Garber, „Caraval“, din cauza coperții.

https://youtu.be/TOMQNEryz0A?si=flU1GBCDU3QpDWtr

Ei bine, povestea este complet diferită. Îl întâlnim pe Alfie, un prinț care nu-și cunoaște destinul pe de-a-ntregul, și o hoață care-și poate schimba înfățișarea. Deși predictibil, sorțile celor doi se împletesc în momentul în care participă la un joc ilegal de cărți (cambio) pentru a câștiga niște… cărți de magie. Până la urmă, cei doi devin inamici, și ajung într-o situație în care când doi se ceartă, al treilea câștigă.

Intriga este, de fapt, mult mai complexă, însă tot ce vă voi mai spune despre ea este că mi-a amintit destul de mult de trilogia lui V. E. Schwab, „Culorile magiei“, prin prisma faptului că personajele principale ajung să lupte împotriva unui întuneric asemănător celui din trilogia amintită, dar și pentru că prințul poate călători prin tunelul magiei cu ajutorul unui mâner de ușă. De asemenea, își face apariția și o pelerină invizibilă (Harry Potter, tu ai lăsat-o acolo?!).

După modul în care au evoluat lucrurile după reîntâlnirea celor doi, prințul și hoața, am crezut că amândoi vor ajunge din nou în fața prezicătoarei și că, până la urmă, o vom da în distopie, sub conducerea întunericului. Cred că dacă autoarea alegea această rută, povestea ar fi putut urmări un fir mai interesant față de lupta clasică împotriva răului.

Oricum, ce mi-a plăcut foarte mult la această carte a fost naturalețea și fluiditatea cuvintelor, precum și modul în care autoarea a construit lumea și misterul din spatele dispariției primului prinț moștenitor (fratele lui Alfie)—pe care sper că îl va rezolva în următoarele volume. Scenele de acțiune au fost intense și ele, iar interacțiunile dintre personaje au părut veridice, chiar dacă unele dintre ele au fost reciclate (așa cum apar într-o telenovelă—ne concentrăm pe cadre din trecut). Dintre punctele care m-au deranjat, voi menționa unul, pentru moment: introducerea unor cuvinte simple în limba spaniolă—au aterizat ca nuca în perete. Ar fi fost mai bine fără ele.

Următorul titlu pe lista mea a fost „Dispariția“, scrisă de Catherine Steadman, pe care, ce să vezi, tot anul trecut am achiziționat-o, fără să știu prea multe despre ea, în afară de faptul că este thriller. Deși premisa pare promițătoare, m-am trezit în fața dezamăgirii după ce am închis cartea. Pe de o parte, pasul ales de autoare a fost destul de lent pentru genul literar din care povestea face parte, iar unele dintre interacțiuni mi s-au părut nu doar șterse, ba chiar superficiale.

https://youtu.be/47VgTf3Tf-w?si=6XnhkNej75lh6A7p

În spatele coperții realiste se află Mia, o actriță britanică aflată la început de drum. După ce joacă într-un film bazat pe „Jane Eyre“ și află că se regăsește printre cei nominalizați pentru un premiu de excepție, descoperă că iubitul ei o înșeală. Cu inima frântă, călătorește la Hollywood cu speranța de a se reinventa și a pune mâna pe alte roluri bune. Într-o zi, în cadrul unei audiții, cunoaște o fată care-i seamănă mult, însă, ce să vezi, la scurt timp dispare.

Așa cum am menționat, ideea din spatele dispariției actriței a fost interesantă și am fost sigură că făptașul era un personaj care se comporta relativ dubios (ce înseamnă lipsa de context?), însă ce nu mi-a plăcut absolut deloc a fost chiar Mia. Tânăra actriță ar fi fost prima ucisă într-un film de groază—parcă îi lipsea complet creierul. Pe lângă faptul că era obsedată de Jane Eyre și ce ar fi făcut aceasta în diverse situații, parcă scărmăna special în locurile greșite și după se mai și contrazicea. Ca să vă dau un exemplu, în timp ce își aștepta rândul la acea audiție unde o cunoaște pe actrița care dispare, uită brusc ce rol trebuie să interpreteze și se oferă pur și simplu, să alimenteze parcometrul celeilalte după un dialog care te face să-ți smulgi părul.

O altă problemă pe care am avut-o cu această carte a reprezentat-o alternarea timpurilor verbale. Nu pot să înțeleg de ce fie autoarea, fie traducătorul, a ales să relateze totul la prezent și apoi să bâjbâie după trecut. Și ca să fie treaba treabă, m-am mai împiedicat și de o serie de erori (greșeli de scriere sau gramaticale). Sper ca editura să le corecteze la următoarea ediție. Presupun, totuși, că avantajul principal îl reprezintă faptul că este o lectură ușoară—se citește repede.

După aceste două extreme (vedeți pe Goodreads notele), am zis să mă întorc pe meleaguri românești și să dau iama în turnul Rodicăi Ojog-Brașoveanu, așa că am extras de pe raft „Grasă și proastă“. Îmi place misterul, v-ați dat seama? Nici nu știam ce am ales, dar am aflat la scurt timp după: o serie de povestiri scurte.

Până la momentul actual, am citit aproximativ 90 de pagini și îmi place. Bine, ce nu mi-a plăcut a fost povestea care împrumută titlul întregului volum. În rest, mă amuză cuvintele pe care autoarea le alege și modul în care descrie și satirizează societatea modernă de după Ceaușescu. Are un stil aparte pe care îl ador. Încep să-mi doresc să scriu ca ea. Ca să nu uit, amuzant a fost că și aici am dat peste destin. Următoarea oprire, după acest volum, cred că va fi o distopie. Am de ceva vreme pe listă „Ferma animalelor“.

Lăsați-vă amprenta!

Acum vreau să aud de la voi: Cum v-a început anul literar? Pe ce cărți ați reușit să puneți mâna? Ce titluri noi v-au mai atras atenția în această primă săptămână?

Întoarceți pagina,

Maria

#CatherineSteadman #MayaMontayne #provocareLiterară #recenziiCarte #RodicaOjogBrașoveanul

Agatha Christie ne invită la Crăciunul lui Poirot

1. Un citat reprezentativ din carte:

„– Nu e nevoie să-mi faci pomelnicul greșelilor lui! E o listă lungă. Dar – nu-i așa? – Crăciunul e un moment al iertării și al împăcării. Îl vom primi pe fiul risipitor înapoi în mijlocul nostru.”

2. Scurtă perspectivă asupra citatului:

Crăciunul este considerată o sărbătoare a bucuriei, motiv pentru care se consideră că este și un bun moment al iertării și împăcării. Astfel, prin acest citat se concentrează esența Crăciunului, și anume: indiferent câte greșeli face un om, trebuie să avem puterea de a-l ierta și a-l primi înapoi în cadrul familiei, mai ales dacă este un membru al acesteia, întrucât Crăciunul are puterea de a oferi un strop de magie și o tonă de bucurie.

3. Povestea din spatele alegerii cărții:

Iată-ne în luna lui Undrea, o perioadă aglomerată, în care oamenii aleargă de colo-colo, să se întoarcă acasă, să facă ultimele cumpărături, să pregătească ultimele cadouri, să plece în excursii… Ce-i drept, nu pare o perioadă foarte prielnică pentru o lectură liniștită, însă ceva cu specific de sărbătoare mereu se poate strecura. Astfel, m-am uitat printre cărțile care se încadrau în categoria poveștilor de Crăciun și am dat de o carte pe care am primit-o mai demult cadou. Era chiar de la Agatha Christie, motiv pentru care nu am mai stat pe gânduri și i-am rezervat locul de onoare pentru luna decembrie.

4. Sumar al cărții:

5. Rezumatul cărții:

Cartea începe prin a ni se prezenta personajele principale ale cărții și puțin din povestea lor din spate. Astfel, aflăm că bătrânul domn Simeon Lee a plănuit să petreacă un Crăciun în familie, înconjurat de fiii săi și soțiile acestora, dar și de unica nepoată, la conacul Gorston Hall, motiv pentru care le-a scris câteva scrisori celor care lipseau, în ciuda existenței anumitor tensiuni între membrii familiei.

Dar, în Ajunul Crăciunului, bătrânul și bogatul domn Simeon Lee este ucis cu cruzime și lăsat într-o baltă de sânge, în propria cameră, care era încuiată pe dinăuntru. Toată lumea devine suspectă și pare că deține un motiv pentru crimă, ceea ce îngreunează aflarea adevărului. Astfel, aflându-se la un prieten, șeful poliției din regiunea respectivă, micuțul detectiv belgian, Hercule Poirot, sare în ajutor.

6. Hai să cunoaștem personajele principale:

– Faimosul detectiv Hercule Poirot – este vestitul personaj cu capul în formă de ou, pe urmele căruia pășim în elucidarea misterului. Este acel tip de personaj care lasă impresia că el cunoaște cel mai bine tot ceea ce se întâmplă și totul trebuie să se îmbine conform propriilor gânduri, teorii și remarci. Este tipul de detectiv care mai mult analizează vorbele, personajele, lucrurile și împrejurimile. În cadrul acestui roman, nu ne mai este foarte bine descris, chiar nu se mai face referire la forma capului său, chiar devine un personaj mai din umbră, nefiind foarte activ și nici foarte prezent în paginile cărții (aproape apare la mijlocul cărții).

7. Despre scriere și limbaj:

„Crăciunul lui Poirot”, opera Agathei Christie, este un roman polițist, de investigație și mister, care pune mai mult accentul pe acțiune și fapte, motiv pentru care dialogul și narațiunea sunt principalele moduri de expunere, care se îmbină armonios și care fac ca povestea să curgă lin și să fie ușor de parcurs. Bineînțeles, găsim și descriere, suficientă încât să nu ne plictisească și să pierdem firul principal, dar și monologul își face o mică apariție sub forma gândurilor câtorva dintre personaje. Scriitura este foarte prietenoasă și nepretențioasă cu cititorii, în sensul că paragrafele sunt destul de scurte și ușor de parcurs, cu propoziții și fraze a căror lungime alternează și se îmbină mlădios, dialogul ajutând la parcurgerea mai rapidă a poveștii, ceea ce face să fie o carte potrivită pentru toate vârstele. În ceea ce privește limbajul, aș spune că este unul accesibil, cu puține cuvinte al căror sens să-l cauți în dicționar, iar pe parcursul lecturii am identificat câteva greșeli de tipar.

8. Defilarea unor citate:

* „Pilar nu fusese educată să creadă că a purta conversații cu străinii în tren ar fi o crimă.”

* „– Toți murim! Nu-i așa? Dacă se întâmplă din senin, căzând din cer, asta e, nu e nici o diferență. O vreme ești în viață, iar după aceea ești mort. Așa e mersul lucrurilor pe lumea asta.”

* „– Am considerat întotdeauna că lumea e așa cum ți-o creezi tu însuți.”

* „– Consider că prezentul este cel care contează, nu trecutul! Trecutul trebuie lăsat în urmă. Dacă încercăm să păstrăm viu trecutul, cred că riscăm să sfârșim prin a-l distorsiona. Ajungem să-l privim dintr-o perspectivă falsă și să-l evaluăm în termeni exagerați.”

* „– Instituție veche și solidă, Crăciunul ăsta. Propovăduiește pacea și buna înțelegere în familie.”

* „– Las-o pe soția ta să se ocupe ceva mai mult de treaba asta, spuse Simeon. Femeile se pricep la așa ceva. Adesea le vine în cap să facă economii la lucruri la care un bărbat nu s-ar fi gândit niciodată, nici în vis! Iar o femeie deșteaptă poate să-și facă singură haine.”

* „– În conversație apar multe amănunte interesante! Când o ființă umană vorbește mult, îi este imposibil, până la urmă, să ascundă adevărul!”

* „– Da. Știi, a fost cu totul extraordinar felul în care toate lucrurile se potriveau între ele când le explica.

– Știu. Ca atunci când termini de aranjat un puzzle și toate piesele rămase, despre care ai putea să juri că n-ar putea să mai intre nicăieri, își găsesc locul în modul cel mai natural.”

9. Concluzia la care am ajuns după lectură:

Având în vedere faptul că am terminat cartea de citit în aproximativ 2 zile, aș spune că este o carte care se lecturează facil și repede, fiind o lectură destul de ușoară pentru perioada aglomerată a sărbătorilor de iarnă. Desigur, fiind un roman polițist, apare, pe de o parte, dorința de a nu o citi prea repede, întrucât se ivește și dorința de a descoperi singur misterul din spate (cam acesta ar fi scopul romanelor polițiste: să devenim detectivi). Povestea și misterul sunt bine construite, iar deznodământul este pe măsură și te poate lua ușor prin surprindere, însă, poate unii cititori vor identifica și câteva pasaje care îți pot stârni niște fiori pe șira spinării ori să provoace vreo stare de dezgust. Astfel, acest roman reprezintă o carte bună pentru delectare și analizare, oferind multe piste pe care poți porni în investigație, dar și o carte care ne reamintește de faptul că ar trebui să fim mai buni.

10. Mențiune de pozitivitate/negativitate:

De principiu, nu am identificat chestiuni negative, însă, pe alocuri, am găsit limbajul sau, mai bine spus, câteva replici mai supărătoare, în sensul că apăreau invective. Dar, cu toate acestea, mi-a plăcut că povestea a avut în centru familia și reuniunea cu ocazia sărbătorii Crăciunului și că s-a arătat că, indiferent de perioada anului, nu toți oamenii sunt capabili să sărbătorească într-un mod vesel sărbătorile, fiind obsedați de răzbunare și evenimente trecute și nefavorabile. Mi-a plăcut și faptul că autoarea a ales că în această carte micuțul detectiv belgian să analizeze mai mult din umbră evenimentele. Pe scurt, cartea trece cu eticheta de pozitivitate ridicată, fiind potrivită pentru toate vârstele.

11. Cui i s-ar potrivi ca și cadou:

Nu încape îndoială, cartea este potrivită pentru iubitorii de romane polițiste, pentru cei cărora le place să facă pe detectivii, să își pună la treabă neuronii, cei care doresc o lectură specifică sezonului, mai ales în perioada sărbătorilor, fiind vorba despre un mister desfășurat în perioada Crăciunului. Dacă cunoașteți pe cineva care își dorește să citească despre viața detectivilor și polițiștilor în zilele de sărbătoare, atunci cred că le-ați putea oferi această carte drept cadou. Și, nu în ultimul rând, fanii Agathei Christie cred că s-ar bucura de acest roman, mai ales cei care îl preferă pe micuțul detectiv belgian, Hercule Poirot.

12. Evaluarea cărții:

Luând în calcul cele menționate anterior și având în vedere propriile mele preferințe, acord acestui roman nota 10 din 10.

Lăsați-vă amprenta!

ALLY

#12amprenteliterare #12amprenteliterare2025 #12luniîn12cărți #12luniin12carti #AgathaChristie #BuzzBooks #crimă #Crăciun #CrăciunulLuiPoirot #decembrie #EdituraLitera #familie #HerculePoirot #iarnă #literaturăEngleză #mister #numeșilocuri #numesilocuri #recenzie #recenzii #recenziiCarte #răzbunare #spațiuînchis

Hai s-o cunoaștem pe Dolores Claiborne a lui Stephen King

1. Un citat reprezentativ din carte:

„Atunci, când Joe tăia frunză la câini și n-aveam nici un chior, ajunsesem la grea strâmtoare și mi-am dat seama că nu-i nimeni pe lume mai disperat decât o mamă cu grija copiilor ei.”

2. Scurtă perspectivă asupra citatului:

Cât adevăr în atât de puține cuvinte… nu degeaba mamele sunt adesea comparate cu niște leoaice, când vine vorba de puii (copiii lor). Astfel, când se pune în discuție grija copiilor, mamele au un instinct aparte, care le face să fie mult mai puternice, mai îndrăznețe, mai feroce, mai protective decât de obicei, întrucât nu pot suporta, chiar și doar gândul, că proprii lor copii sunt în pericol, iar ele să nu facă nimic în privința aceasta, fiind niște adevărate luptătoare.

3. Povestea din spatele alegerii cărții:

Uite cum Brumărel a sosit cu o alegere de carte în oglindă cu luna octombrie a anului trecut din punct de vedere al scriitorului!… Analizam titlurile din bibliotecă și m-am oprit la o carte care se afla încă în ambalaj și pe care o primisem mai demult cadou. Când am dat cu ochii de ea, observând că este scrisă de Stephen King, am zis că este candidatul cel mai potrivit pentru mijlocul toamnei, având în vedere și tradițiile ce înconjoară această perioadă.

4. Sumar al cărții:

https://www.youtube.com/watch?v=mH941qrVAJo

5. Rezumatul cărții:

Cartea începe prin aducerea în prim plan a protagonistei, Dolores Claiborne, care se află la sediul poliției, într-o încăpere în care se mai regăsesc doi polițiști, Andy și Frank, și o stenodactilografă, Nancy, aceste ultime trei personaje neavând replici, doar se poate intui ce vorbesc sau întreabă. Dolores este interogată pe marginea recentului eveniment, respectiv moartea suspectă a Verei Donovan, bătrâna bogată de care se îngrijea, dar și despre un eveniment mai vechi, care a avut loc în ziua eclipsei totale de soare din 20 iulie 1963 și când a murit soțul ei, Joe St George.

Astfel, după mai multe tărăgănări și înțepături îndreptate celor doi polițiști, Dolores se hotărăște cum să-și înceapă istorisirea: „În loc să o spun de la cap la coadă sau de la coadă la cap, am de gând să-ncep de la mijloc.”. Astfel, încă de la început mărturisește că și-a ucis soțul, dar nu și angajatoarea, cititorului urmând a-i fi prezentat în continuare contextul, motivul și întreaga viață a protagonistei și a tuturor evenimentelor și trăirilor prin care a trecut, fiind acel gen de poveste în care deznodământul este înfățișat încă de la început.

6. Hai să cunoaștem personajele principale:

– Dolores (Claiborne) St George – protagonista feminină, personajul-narator în vârstă de aproximativ 66 de ani, este o femeie cu atitudine, îndrăzneață, puternică, ingenioasă, muncitoare, loială, vorbăreață, care demonstrează că instinctul de mamă în privința copiilor depășește orice, aceasta având o fată și doi băieți. Dolores chiar își face o scurtă autocaracterizare: „Sunt doar o femeie bătrână, cu o fire cretină și gura spurcată, da’ asta ți se întâmplă mai devreme sau mai târziu, când duci o viață așa idioată.”

– Vera Donovan – personajul feminin, care este descrisă ca fiind un adevărat ghimpe în spate, nemiloasă, fixistă, corectă, căreia îi place să câștige mereu, fiind angajatoarea lui Dolores și, până la un anumit punct, confidenta acesteia și vice-versa.

– Joe St George – personajul masculin, care este soțul lui Dolores. Acesta este descris ca fiind un bețiv, jucător de poker, bătăuș, muncitor atunci când vrea, mereu preocupat să-și satisfacă propriile dorințe.

7. Despre scriere și limbaj:

„Dolores Claiborne” a lui Stephen King este un roman psihologic, de suspans, dar, în același timp, un roman modern, care îmbină echilibrat modurile de expunere: identificăm o narațiune combinată cu monolog (mai ales că este vorba despre un personaj-narator care ne dezvăluie întreaga sa viață, cartea putând fi considerată o stenogramă a declarațiilor personajului eponim), care ne descrie într-un mod aparte, dar destul de clar și fără ocolișuri inutile povestea, ne întâlnim cu o descriere care nu acaparează povestea, ci o face să prindă puțin mai multă viață și suntem transportați în poveste, ca ascultători pasivi, prin intermediul dialogului. În ciuda faptului că această carte nu beneficiază de nici o împărțire, neavând nici un capitol sau vreo secțiune, ci este doar un tot unitar, scriitura este prietenoasă și nepretențioasă cu cititorii, în sensul că paragrafele sunt destul de scurte și ușor de parcurs, cu propoziții și fraze a căror lungime alternează grațios.

Ei bine, în privința limbajului, lumea nu mai este așa roz (eventual, aș putea să spun că devine un roz extrem de murdar). Poate ar fi trebuit să existe niște cenzură, căci m-am împiedicat aproape la fiecare paragraf de un noian de invective și limbaj extrem de colorat (motiv pentru care se scade destul din nota cărții). De asemenea, în special, în prima parte a cărții, autorul a exagerat cu folosirea și repetarea anumitor cuvinte, dar și cu descrierea foarte amănunțită a episoadelor care implicau aceste cuvinte – imediat ce am dat de respectivele pagini, mi-am amintit instantaneu de Christine și tot ce mi-a venit în minte a fost că autorul apreciază foarte mult esența Petuniei, care, de altfel, se afle printre preferatele sale. Ediția citită de mine a avut câteva greșeli de tipar, iar în privința vocabularului, aș spune că este accesibil și cu puține cuvinte al căror sens să-l cauți în dicționar, povestea fiind scrisă într-un stil foarte informal, colocvial.

8. Defilarea unor citate:

* „În zilele alea încă mai credeam că dragostea bărbatului pentru femeie și a femeii pentru bărbat este mai puternică decât dragostea de băutură și de scandaluri, numa’ că tocmai ultima se ridică la suprafață ca smântâna-n lapte. Am învățat destule însă în următorii zece ani. Școala vieții e grea uneori, nu?”

* „Cre’ că e adevărat ce se spune, cum că mintea nu-ți adoarme chiar dacă tu așa îți închipui; de fapt, continuă să gândească, ajungând la un rezultat mai bun, fiin’că tu nu ești pe fază s-o umpli cu obișnuita înșiruire de nimicuri care trec printr-un cap legat de trunchi: ce treabă mai ai de făcut, ce să gătești pentru prânz, la ce program să te uiți la televizor, chestii din astea.”

* „Nu m-am chinuit prea tare cu motivu’ pentru care m-am măritat cu el, deși tre’ s-o zic și p-asta. Aveam în burtă o fetiță de șase săptămâni în momentu’ în care am spus: Da, până când moartea ne va despărți. Asta a fost principalu’, restu’ fiind obișnuitele idei prostești; un lucru am învățat și io toată viața: motivele idioate duc la căsătorii idioate.”

* „Cum e orice căsnicie, de fapt? Probabil că există mai multe feluri, da’ nu-i una care să fie înăuntru cum pare pe dinafară, po’ să vă zic asta. Ce văd oamenii dintr-o căsnicie e una și ce se-ntâmplă în spatele ușilor e cu totu’ altă mâncare de pește. Uneori e îngrozitor, alteori e caraghios, da’ de obicei ambele în același timp.”

* „Un bețiv adevărat are numa’ două griji: să golească ulcioru’ din mână și să se frământe de unde obține altu’ după ce-l termină pe ăla dintâi.”

* „Crima i se părea cel mai periculos lucru, fiin’că unui laș îi e cel mai tare frică să nu fie descoperit, chiar mai frică decât de moarte.”

* „- Și cum ar proceda o fetiță provincială dacă ar afla că a căzut pe bec? E evident, nu?… Da’ cine se grăbește să se mărite sfârșește adesea prin a regreta amarnic în momentele de răgaz, probabil că ai învățat asta pe propria-ți piele. Păcat că mămica ta cea sfântă nu ți-a spus așa ceva când ți-a explicat că unde nu-i cap, vai de picioare, și că în orice om se ascunde și o parte bună.”

* „Casele au propria lor viață, pe care o împrumută de la cei care trăiesc în ele; sunt absolut convinsă.”

* „Într-un fel sau altu’, toate punțile dintre vremurile de-atunci și alea de-acum au fost retezate. Știți, și timpu’ este un ocean la fel ca ăla care se întinde între insulă și continent, numa’ că singuru’ feribot care-l poate traversa este amintirea, și asta-i ca o navă-fantomă – dacă-ți dorești să dispară, așa se-ntâmplă.”

9. Concluzia la care am ajuns după lectură:

Având în vedere faptul că am citit cartea în aproximativ 2 zile, aș spune că este o carte care se lecturează ușor (cu toate că îi lipsește structura clasică, capitolele). Chiar dacă Stephen King este considerat regele romanelor de groază, această carte nu consider că este deloc înspăimântătoare, cel puțin, ar putea fi considerată puțin dezgustătoare, pe alocuri, dar nimic mai mult (să nu uităm că este încadrată în genul thriller psihologic). În privința poveștii, pot spune că este destul de previzibilă și anticipativă, așa că elementul suspans consider că își face siesta. Sau poate acel suspans este construit într-o manieră inversă: te gândești că nu se va întâmpla ceea ce a-i intuit de la bun început, dar și această ipoteză se spulberă ușor. Nici în privința protagonistei nu am o părerea foarte bună: mi s-a părut că a fost construită într-un fel care, uneori, te calcă pe coadă – poate să fi fost de vină și modul ei de exprimare și de raportare la ceilalți. Astfel, consider acest roman o carte bună pentru cei care ar dori să încerce genul romanelor psihologice, întrucât au posibilitatea de a pătrunde în mintea criminalului (cel puțin, în acest caz) și a-i înțelege alegerile și frustrările – deci, este o carte care vă poate delecta, dar care vă poate face să fiți mult mai atenți la alegerile pe care le faceți pentru a avea o viață mai frumoasă și fără griji inutile.

10. Mențiune de pozitivitate/negativitate:

Lăsând la o parte limbajul extrem de colorat și unele pasaje, per total, a fost o carte bunicică, cu un subiect și o alegere de relatare destul de interesante. Mi-a plăcut ideea de a se dezvălui încă din primele pagini deznodământul, ca pe parcursul poveștii să vedem dacă nu cumva am fost induși în eroare.

11. Cui i s-ar potrivi ca și cadou:

Nu încape îndoială, cartea este potrivită pentru cei care doresc să se delecteze cu un roman psihologic, pentru cei care doresc să o ia ușor cu un roman de suspans, cu un thriller. Dacă cunoașteți pe cineva care dorește să afle care sunt gândurile, motivele unui criminal, atunci le puteți oferi cartea cadou. Cei care au văzut ecranizarea cărții, cred că s-ar bucura să descopere exact cum s-au întâmplat lucrurile. Și, nu în ultimul rând, fanii lui Stephen King cred că s-ar bucura de acest roman.

12. Evaluarea cărții:

Luând în calcul cele menționate anterior și având în vedere propriile mele preferințe, acord acestui roman nota 7 din 10.

Lăsați-vă amprenta!

ALLY

#12amprenteliterare #12amprenteliterare2025 #12luniîn12cărți #12luniin12carti #abuz #bătrânețe #crimă #căsnicie #DoloresClaiborne #edituraNemira #literaturăAmericană #moarte #numeșilocuri #numesilocuri #octombrie #recenzie #recenzii #recenziiCarte #StephenKing #toamnă #viață

Pușkin ne prezintă Dama de pică și alte 5 povestiri

1. Un citat reprezentativ din carte:

„Chibzuiala, cumpătarea și dragostea de muncă, iată cele trei cărți sigure ale mele, iată ce-mi va întrei, va înmulți de șapte ori capitalul și-mi va aduce liniștea și independența!”

2. Scurtă perspectivă asupra citatului:

Dacă căutați rețeta preferată pentru o viață (profesională) împlinită, atunci, în cadrul acestui citat, veți găsi trei ingrediente cheie care vă vor ajuta să tindeți spre o viață liniștită și independentă: chibzuiala – o carte pe care fiecare dintre noi trebuie să o posede și să știe să o folosească cu cap, pentru a nu se ajunge într-o altă extremă; cumpătarea – necesară în fiecare aspect al vieții, pentru a te putea bucura în mod corespunzător de tot ceea ce ai; și dragostea de muncă – care trebuie să existe întotdeauna, astfel încât să simți în fiecare zi că ești ca într-o vacanță.

3. Povestea din spatele alegerii cărții:

Iată că am trecut de mijlocul lui Florar, iar recenzia mea de carte pentru această lună va fi puțin atipică, în comparație cu celelalte recenzii ale mele, din simplul motiv că această carte reprezintă o colecție formată din mai multe povești. Astfel, m-am gândit să aleg această carte, întrucât îmi doream să citesc ceva din literatura rusească, să fie într-o oarecare măsură în oglindă cu anul trecut, când am citit două nuvele de Tolstoi.

Așadar, m-am oprit la cartea lui Pușkin, deoarece coperta cărții mi s-a părut destul de interesantă și mă ducea cu gândul la nobilimea rusească – o lume aristocrată, iar numele uneia dintre povestiri – „Dama de pică” – mă făcea curioasă să aflu conexiunea dintre titlu și poveste, dar și să aflu dacă titlul era o metaforă sau chiar era legat de cărțile de joc.

Am spus anterior că această recenzie va fi puțin atipică, pe lângă faptul că va avea proporții mai mari. Ei bine, iată la ce mă refeream: având în vedere faptul că această carte conține 6 povestiri (le puteți vedea titlurile la punctul 5.), punctul referitor la rezumat va fi mai amplu decât de obicei și va conține și câteva remarci în legătură cu personajele, limbajul și stilul de scriere; punctul referitor la personaje se va concentra decât asupra uneia dintre opere – „Dama de pică”, iar punctul legat de citate va cuprinde citate din toate cele 6 opere, referirea la acestea realizându-se prin numere, în ordinea lor din carte.

4. Sumar al cărții:

5. Rezumatul cărții:

Voi scrie despre fiecare operă în parte, câteva remarci și un mic rezumat, în ordinea în care acestea sunt așezate în cartea citită de mine.

(1.)- Arapul lui Petru cel Mare: Este o poveste scurtă, istorică, care îl are în prim plan pe finul lui Petru cel Mare, arapul Ibrahim, o povestire în care ni se prezintă două societăți diferite: cea franceză și cea rusească. Cum tema principală este dragostea, automat în această poveste regăsim o idilă, una interzisă și care nu are o viață lungă, dar regăsim și chinurile și trăirile rezultate în urma despărțirii și un mod inedit de pețire.

(2.)- Povestirile răposatului Ivan Petrovici Belkin: Sunt o colecție de 5 povestioare (Împușcătura, Viscolul, Dricarul, Căpitanul de poștă, Domnișoara țărăncuță), la care Ivan Petrovici Belkin fie a luat parte (într-o oarecare măsură – în sensul că a întâlnit personajele din povestioare, iar acestea i-au expus întâmplările), fie doar a auzit de anumite întâmplări, pe care le-a transpus pe hârtie. În trei dintre ele, tema principală este iubirea, iar celelalte două – una, curajul și răzbunarea, cealaltă, visul și realitatea. Sunt povești simple, clar construite, care nu au legături una cu alta, plăcute și amuzante, cu finaluri surprinzătoare.

(3).- Dubrovski: Este o poveste mai lungă, care tratează ca teme principale: dragostea, familia, prietenia, relațiile de vecinătate, haiducia, o poveste care te poate lua prin surprindere, prin întorsătura evenimentelor bine construite și care are efectul de a transmite efectiv emoție, prin stilul simplist, prietenos și nepretențios al autorului. Această scriere ne prezintă, la început, relațiile dintre doi vecini boieri, Troekurov și Dubrovski, prieteni vechi, care se strică într-o clipită, din cauza unor neînțelegeri. În urma unui proces viciat, fiul lui Dubrovski – Vladimir Andreevici, se reîntoarce acasă, însă totul este pierdut: tatăl lui moare, iar moșia sa i-a fost luată. Astfel, povestea continuă, fiind prezentat ceea ce s-a întâmplat cu Vladimir Dubrovski (în special, în legătură cu moșia și familia lui Troekurov).

(4.)- Dama de pică: Este o povestire scurtă despre avariție și mirajul fericirii. Astfel, într-o noapte de iarnă, mai mulți tineri militari își petrec timpul jucând cărți, iar, la un moment dat, unul dintre ei le povestește despre secretul neîmpărtășit al bunicii sale referitor la o combinație mereu câștigătoare de cărți. La puțin timp, unul din acei tineri – Hermann – se gândește să afle acel secret, chiar dacă el era cumpătat și nu jucase cărți. În continuare, povestea ne poartă în urma acțiunilor și gândurilor lui Hermann legate de a ceea hotărâre.

(5.)- Kirdjali: Este o povestioară foarte scurtă, cu tentă istorică, care ne vorbește despre una din isprăvile lui Kirdjali – un tâlhar bulgar (haiduc), istorisire care se desfășoară pe meleagurile Moldovei și Basarabiei și care ne prezintă istețimea lui de a scăpa de moarte.

(6).- Fata căpitanului: Este un roman cu tentă istorică, ușor de parcurs, cu o scriitură simplă, care urmărește viața tânărului Piotr Andreici Griniov (în jur de 17 ani), ce este trimis de familie (în special, de tatăl său) în armată – să își înceapă stagiul militar în Orenburg, iar nu în Petersburg, pentru a fi „soldat, nu terchea-berchea”. Pe parcursul poveștii, Petrușa nesocotește povețele primite de la tatăl său și ignoră sfaturile servitorului său, Arhip Saveliev- Savelici. Cu toate acestea, Piotr Andreici va avea parte și de câteva beneficii de pe urma micilor lui aventuri. Bineînțeles, și în cazul acestei opere avem parte de o poveste de dragoste ce se înfiripă între Piotr Andreici și Maria Ivanovna – fata căpitanului Ivan Kuzmici.

6. Hai să cunoaștem personajele principale:

Având în vedere faptul că sunt multe opere, implicit și multe personaje, mă voi limita să scriu decât despre cele din opera „Dama de pică”.

– Hermann – protagonistul principal, un tânăr neamț, militar genist, care nu jucase în viața sa jocuri de noroc, dar fiind foarte fascinat de joc. Este cunoscut ca fiind un om chibzuit, căruia nu-i place risipa, puțin zgârcit, dornic de a fi independent, misterios și ambițios, încăpățânat, dar pasionat și plin de imaginație, romantic și perseverent. Imaginația și obsesia lui, l-au făcut să recurgă la anumite metode imorale, ceea ce l-a făcut să-și piardă adevărata identitate și să se transforme în mod negativ.

– Lizaveta Ivanovna (Lizanka, Lise, Liza) – protagonista principală, „sărmana pupilă a bătrânei contese”, „martira casei”. Este o fată simplă, săracă, dar care trebuie să se adapteze anumitor cerințe, inocentă, ascultătoare, visătoare, muncitoare, credulă. Dorința ei de a se salva din situația în care se afla, o face să se îndrăgostească de un necunoscut și să acționeze irațional, dar, în cele din urmă, acele evenimente o ajută să se dezvolte în mod pozitiv.

– Contesa Anna Fedotovna (bătrâna contesă) – personajul feminin, în jur de 80 de ani, în jurul căruia este construită întreaga intrigă a poveștii. Este o femeie răsfățată, despotică, egoistă și zgârcită, căreia îi place să respecte vechile obiceiuri și să fie mereu în centrul atenției. Ea reprezintă punctul de legătură dintre Hermann și Lizaveta Ivanovna.

7. Despre scriere și limbaj:

Aceste 6 povești ale lui Pușkin fac parte din literatura clasică, deci societatea prezentată are câteva diferențe minore față de lumea pe care o cunoaștem astăzi, mai ales că se concentrează foarte mult pe aspecte istorice. Toate aceste povestiri reliefează același stil simplist, prietenos și nepretențios îmbinat cu cel artistic (sunt realizate narațiuni frumoase, plăcute, iar modurile de expunere sunt îmbinate armonios și ușor de parcurs). În ceea ce privește limbajul, aș spune că este unul accesibil, cu puține cuvinte al căror sens să-l cauți în dicționar, iar pe parcursul lecturii nu am sesizat nici o greșeală de tipar.

8. Defilarea unor citate:

(1.)- * „Ibrahim simțea că pentru femei el nu e decât un animal ciudat, o făptură aparte, străină, aflată întâmplător în mijlocul lor, fără nici o legătură cu lumea lor. Mergea până acolo încât îi invidia pe oamenii nebăgați în seamă de nimeni, socotindu-le mediocritatea drept fericire.”

* „Orice s-ar spune, dragostea fără nădejde și fără pretenții mișcă inima femeilor mai mult decât calculele cele mai abile ale seducătorilor.”

(2.)- * „Tinerii iartă orice, în afară de lipsa de curaj; pentru ei, curajul e cea mai înaltă calitate omenească, pentru care iartă orice vicii.”

* „Venirea unui bogat e un eveniment mare pentru cel ce locuiește la țară; moșierii și oamenii lor de curte vorbesc despre un astfel de lucru două luni înainte și trei ani după aceea.”

* „Cel mai bun țintaș ce mi-a fost dat să întâlnesc făcea exerciții zilnice de tir, cel puțin de trei ori înainte de masă. Asta era la el ca un pahar de votcă.”

* „Zicalele sănătoase sunt uimitor de folositoare atunci când nu putem născoci altceva mai bun.”

* „Cititorii care n-au trăit la țară nu-și pot închipui cât sunt de fermecătoare aceste domnișoare de provincie! Crescute în aer curat, la umbra merilor din grădină, ele învață a cunoaște lumea și viața din cărți. Izolarea, libertatea și cititul dezvoltă de cu vreme sentimentele și pasiunile necunoscute frumoaselor noastre de la oraș. Pentru domnișoara de provincie sunetul clopoțelului de la ușă este o aventură, o călătorie în orașul apropiat e o epocă din viață, iar vizita unui musafir lasă o amintire trainică, uneori veșnică.”

(3).- * „Își dădu seama că mândria și vitejia nu sunt daruri ce aparțin numai celor de neam ales, și de atunci începu să-i acorde tânărului perceptor un respect care creștea din ce în ce.”

(4.)- * „Jocul mă atrage grozav, răspunse Hermann, dar nu-s în stare să sacrific strictul necesar numai cu nădejdea de a dobândi un prisos.”

* „Cel ce nu știe să păstreze moștenirea părintească, tot în mizerie va muri, cu toate puterile demonice.”

(5.)- * „- Fraților! Mi se apropie ceasul. Nimeni nu poate scăpa de ceea ce i-a fost scris! Ne vom despărți curând și aș vrea să vă las o amintire…”

(6).- * „Cititorul mă va ierta, fiindcă știe probabil, din pățaniile lui, cum se poate cădea în mrejele superstiției, cu tot disprețul pentru orice fel de prejudecăți.”

* „Pe atunci se credea că era neapărat nevoie să-ți recunoști vina, pentru a fi socotit vinovat; idee cu totul lipsită de temei și potrivnică principiilor juridice elementare! Căci dacă tăgada acuzatului nu dovedește nevinovăția, cu atât mai puțin mărturisirea lui nu poate fi luată drept dovadă a vinovăției.”

9. Concluzia la care am ajuns după lectură:

Având în vedere faptul că sunt mai multe povestiri adunate într-un singur calup, am terminat cartea de citit în aproximativ 4 zile. Însă, luând în considerare scriitura autorului, consider că este o lectură ușor de parcurs, paginile putând zbura cu ușurință una după alta, povestirile fiind atrăgătoare prin simplitatea lor, dar și prin profunzimea acestora. Astfel, aceste povestiri reunite în această carte reprezintă o carte bună pentru delectare și reflectare, oferind perspective pe care să le avem în vedere în propria viață.

10. Mențiune de pozitivitate/negativitate:

De principiu, nu am identificat chestiuni negative, însă, unele dintre povești par să se termine cam brusc și pentru acest motiv se simte că sunt nefinisate. Aș putea să mai adaug că în cadrul unora dintre povești, pare că autorul povestește întâmplări din propria viață, pe care le mai retușează puțin, dar nu este un lucru rău. Mi-a plăcut foarte mult că în cadrul uneia dintre povești am descoperit misterul din spatele numelor rusești, întrucât, uneori, te poate bulversa numele multiple ale personajelor (în cadrul operei „Dubrovski”, care, de altfel, este preferata mea, alături de „Dama de pică”). Pe scurt, cartea trece cu eticheta de pozitivitate ridicată, fiind potrivită pentru toate vârstele.

11. Cui i s-ar potrivi ca și cadou:

Cei care caută lecturi clasice din literatura rusească, cu o tentă istorică, cred că s-ar bucura să primească această carte drept cadou. De asemenea, cei care nu au încercat încă nimic din literatura rusească, consider că ar fi un bun punct de plecare să înceapă cu acest set de povestiri, motiv pentru care ar aprecia această carte drept cadou. Și, nu în ultimul rând, fanii lui A. S. Pușkin s-ar bucura să primească această carte drept cadou.

12. Evaluarea cărții:

Luând în calcul cele menționate anterior și având în vedere propriile mele preferințe, acord acestui roman nota 10 din 10.

Lăsați-vă amprenta!

ALLY

#12amprenteliterare #12amprenteliterare2025 #12luniîn12cărți #12luniin12carti #ASPușkin #ArapulLuiPetruCelMare #armată #avariție #carte #carti #ColecțiaCartePentruToți #curaj #DamaDePică #DamaDePicășiAltePovestiri #dreptate #Dubrovski #EdituraLitera #familie #FataCăpitanului #haiducie #istorie #iubire #Kirdjali #literaturăRusească #mai #numeșilocuri #numesilocuri #PovestirileRăposatuluiIvanBelkin #recenzie #recenzii #recenziiCarte #răzbunare #serviciuMilitar #vis

Secrete și alchimie vie

Salutare, entuziaști ai cuvintelor! Astăzi avem cod roșu de ploi, furtună și câteva grame de secrete alchemizate. Sunteți pregătiți? Eu, nu.

Îngraș porcul în Ajun.

De curând am început să citesc „Alchimia Secretelor“, o carte pe care am primit-o din partea Orion Publishing prin intermediul Negalley (mulțumiri!), și cumva am aterizat în trecut. Nu că povestea ar fi conectată în vreun fel la viața mea, dar mi-a amintit teribil de mult de anii copilăriei și adolescenței. Pe atunci credeam că magia există în jurul meu și tot ce trebuia să fac era să privesc mai atent.

Nu e de mirare că mai toată lumea îmi spunea că am capul în nori. Eu trăiam într-o lume complet diferită. Îmi imaginam că dacă închid ochii și îi țin strânși bine înainte de a deschide ușa de la intrare, voi păși printr-un portal magic și voi ajunge într-un univers paralel. Sub fiecare piatră exista un mister, iar fiecare furnică avea o poveste de spus. (Lăsăm albinele în lumea lor—ahem!)

Cum-necum, viața era plină de secrete. Poate tocmai de aceea genul meu literar preferat era cel fantastic: realismul magic.

Și uite, na, că fix într-o carte specifică acestui gen am aterizat. Ce coincidență minunată! Chiar mi-era dor de o poveste de acest gen. Dar că să ne-o mai lungesc atâta, hai să vă povestesc despre ea.

Cât de tare e să existe multiple versiuni ale aceleiași cărți? Hai să prindem pokemon!

TITLU:

AUTOR:

CATEGORII:

NUMĂR PAGINI:

PUBLICAT DE:

„Alchimia secretelor” („Alchemy of Secrets” în original)

Stephanie Garber

336

Orion Publishing Group | Gollancz

Rezumat

Holland este o tânără obișnuită. Iese la întâlnire cu un tip care-i amintește de Clark Kent (Superman), descoperă accidental unde se ascunde Omul cu Ceasul și (fără să-și dea seama) se avântă într-o lume periculoasă a magiei și minciunilor.

Distractiv, nu? Nu. Ceasul ticăie, iar viața-i e pusă în pericol de fețe nevăzute.

Personaje

Evident că m-a capturat Profesoara misterioasă și mi-am făcut tot felul de idei cu privire la ea. Holland m-a supărat de câteva ori, iar domnul Gabe, ha—aflați voi.

  • Holland—personajul principal feminin. Este o tânără care și-a pierdut părinții în urmă cu mai mulți ani. Are o soră care nu-i seamănă ca temperament. Atât ea cât și sora ei ascund tot felul de secrete. Pe unul îl au totuși în comun: moartea părinților lor.
  • Profesoara—un personaj învăluit în mister. Predă o materie dubioasă la facultate. Cursul ei este opțional (electiv), iar pentru a participa, trebuie să faci muncă de cercetare. Nu îl găsești într-o programă pur și simplu. Ce predă? Mituri locale și povești magice despre bănci secrete și oameni care îți pot spune data și ora la care urmează să mori. În spatele acestei imagini se află însă mult mai mult.
  • Gabe—tipul găunos cu voce groasă. Conform spuselor sale, a fost trimis de sora lui Holland să o protejeze. Ascunde o grămadă de secrete.
  • Adam—genul ăla plin de șarm și o doză mare de pericol. La rândul lui, spune că a fost trimis de sora lui Holland să o protejeze. Și el ascunde o grămadă de secrete.

Gânduri

Magia este peste tot în jurul nostru. Asta este ceea ce am avut în comun cu Holland. Modul în care parcă se aștepta să se deschidă ușa miraculoasă spre lumea ascunsă a magiei. Deși nu căuta în mod activ fiecare mit în parte, avea obsesia ei specifică: un mit local povestit de Profesoară. Pe de altă parte, setea de magie și mister pare că i-a fost insuflată de tatăl ei.

Secretul tău nu e în siguranță cu mine. Asta este ceea ce Holland și sora ei au învățat repede. Tocmai de aceea și-au schimbat numele și au ținut cu dinții de istoria familiei lor. Pe de altă parte, toată lumea minte și nici nu mai știi în cine să te încrezi. Prieteni? Profesori? Familie? Tu însuți? Dificil de spus.

Eu văd în viitor. Există mai multe personaje care pot arunca un ochi în viitor și prevesti diverse aspecte. Unele se bazează pur și simplu pe abilitățile lor intrinseci, iar altele pe tiparele trecutului. Cert este însă că viitorul pe care fiecare dintre ei îl văd este variabil. Nimic nu e bătut în cuie.

Finalul e deschis. Cartea beneficiază de un final deschis, ceea ce mi-a plăcut. Garber îi permite imaginației cititorului să aleagă ce se întâmplă mai departe și, în același timp, lasă deschisă portița spre un viitor volum doi. Mi-a plăcut la nebunie însă întorsătura de situație de la finalul cărții. A fost ceva la care nu m-am gândit pentru că nu știam exact în ce direcție urma să evolueze totul.

Concluzie

Deși narațiunea este simplă, lipsită de înflorituri sau descrieri complexe care să te introducă în ambientul lumii poveștii, mi-a plăcut. M-am trezit căutându-mi telefonul înfrigurată doar ca să mai citesc un capitol. Sigur, au fost și părți care m-au frustrat puțin (vezi descrierile vestimentației sau slaba dezvoltare a unor personaje [Gabe, *tuse, tuse*]), dar m-a prins acțiunea și misterul.

Mi-ar fi plăcut și mai mult dacă poveștile Profesoarei ar fi fost integrate în narațiunea propriu-zisă. De exemplu, Holland ar fi putut să citească fragmente din ele, sau să ne fie prezentați pașii ei care caută înfrigurați următorul indiciu lăsat de Profesoară, în interiorul capitolelor. Sau, și mai bine, în timp ce era introdus fiecare loc sau personaj magic, gândul să o fi purtat spre vocea profesoarei.

În sfârșit, Garber a pus accentul pe unele aspecte peste care putea trece cu ușurință și nu a dezvoltat suficient o parte dintre interacțiuni sau personaje. Pe de altă parte, suspectez că a făcut acest lucru tocmai pentru a putea reveni cu o continuare. Totuși, cred că povestea ar fi avut un impact mult mai mare dacă Holland ar fi explorat cumva trecutul și motivațiile lui Gabe mai mult. La fel și în cazul lui Adam.

Oricum, din partea mea, cartea primește cinci steluțe rotunjite.

Lăsați-vă amprenta!

Care este amintirea voastră preferată? Lumea voastră ce fel de secrete magice ascunde?

Întoarceți pagina,

Maria

#fantasy #fantezie #recenzie #recenziiCarte #stephanieGarber

Explorând Europolis alături de Jean Bart

1. Un citat reprezentativ din carte:

„Sulina – după numele capului unei hoarde de cazaci – este poarta Dunărei. Pe aci iese grâul și intră aur. Cheia de la poarta asta a trecut în cursul vremurilor dintr-un buzunar în altul, după necurmate lupte, prin arme și prin intrigi. Europa, după războiul Crimeea, a intrat în stăpânirea acestei chei, pe care o ține strâns și n-o mai lasă din mână – nici chiar portarului, care de drept trebuie s-o ție, nu se hotărăște să i-o încredințeze.”

2. Scurtă perspectivă asupra citatului:

Jean Bart ne îndeamnă să avem grijă de țara noastră și ne reamintește de faptul că România este o țară foarte frumoasă, cu numeroase bogății, cu un relief foarte diversificat, o istorie vie, un punct foarte important pe harta lumii, având în vedere poziția sa strategică, deschiderea la Marea Neagră și Dunărea care o traversează și se varsă în mare prin Delta Dunării.

3. Povestea din spatele alegerii cărții:

Îmi amintesc momentul când am cumpărat această carte… demult, erau niște promoții frumoase la cărți în hipermarket-uri, iar când le vedeam, profitam și eu de ele, cumpărând 2-3 cărți – maxim. Ei bine, la momentul respectiv, oferta privea cărțile din colecția „Cartea de acasă”. M-am uitat printre titluri, iar „Europolis” a fost unul care mi-a atras atenția – nu știam nimic despre autor sau despre carte, motiv pentru care credeam că era despre o poveste fantastică, despre o lume nouă, utopică (cartea era ambalată și nu avea vreo prezentare pe coperta din spate) și eram intrigată să descopăr descrierile acestei lumi… însă, de când am cumpărat-o, a rămas cuminte pe raft, așteptând răbdătoare momentul când aveam de gând să o citesc…

La începutul anului, când mi-am făcut lista de lectură și v-am lansat provo-cartea, i-am spus Mariei că în luna lui Gustar aveam de gând să citesc o carte scrisă de un autor român, indicându-i titlul. Ea a fost prima care a citit cartea și mi-a spus că este opusul a ceea ce credeam când am cumpărat-o, adăugând că este vorba despre o poveste la malul Dunării – taman potrivită pentru tema lunii, apa.

4. Sumar al cărții:

5. Rezumatul cărții:

Cartea începe prin prezentarea unui port – Sulina, un port foarte liniștit, care își urma rutina de zi și noapte, fiind imediat introdusă intriga menită să zguduie întreaga comunitate, fiindcă viața din acest port micuț poate fi asemănată cu viața într-o familie extinsă. Astfel, Stamati Marulis, proprietarul unei cafenele, primește o scrisoare de la Nicola, fratele său mai mare, rămas văduv, care îl anunță că se va întoarce din America, alături de unica lui fiică, pentru a-și trăi bătrânețile printre rudele de la gura Dunării. Din acel moment, întreg portul își face planuri cum să profite de bogăția pe care ar aduce-o Nicola, devenind cu toții lacomi și orbi la realitatea care li se arată când sosește „Americanul”, alături de fiica lui, Evantia, și maimuța Lulu, cu foarte puține bagaje.

Interesant de punctat este că autorul nu așteaptă până la sfârșitul poveștii să ne dezvăluie deznodământul evenimentelor care se petrec, ci preferă să ne indice chiar de la început adevărul faptelor, alegând să ne prezinte, în schimb, încăpățânarea oamenilor față de lucrurile evidente și tendința de neasumare a propriilor greșeli și gânduri, alături de consecințele lor.

Povestea nu este construită în jurul unor personaje principale, ci mai degrabă este conturată în ansamblu viața din port, fiecare capitol încercând să pătrundă în viețile câtorva dintre personaje, motiv pentru care povestea pare că nu curge lin, ci ar fi mai apropiată de o povestire în ramă. Astfel, printre punctele mai dominante, se evocă viața familială a soților Stamati și Penelopa Marulis, povestea de dragoste dintre Evantia Marulis și sublocotenentul Neagu, precum și drama Evantiei și a tatălui său, Nicola.

6. Hai să cunoaștem personajele principale:

Cartea pune mai mult accentul pe viața din portul Sulina, neurmărind cu adevărat un personaj principal, motiv pentru care la fiecare capitol apar în mod continuu personaje noi, însă autorul a ales, totuși, să aducă într-un plan mai apropiat câteva personaje, printre care: Stamati Marulis, Penelopa Marulis, căpitanul Angelo Deliu, Logaridis, Nicola Marulis, Evantia Marulis, sublocotenentul Neagu, căpitanul Mincu, doctorul Barbă-Roșie, doctorul nenea Tomiță – Patriarhul Deltei, Ahile Buzatu. Dintre acestea, mă voi rezuma doar la cele două personaje care au determinat intriga poveștii.

– Nicola Marulis, „Americanul” – personajul a cărui apariție stârnește un val de iluzii în rândul locuitorilor din portul Sulina. Este un bătrânel mărunțel, tăcut, care își dorește să trăiască liniștit alături de rudele sale. Acesta are un trecut mai sumbru, fiind un fost condamnat din Guyana, America de Sud. Observând că oamenii nu doreau să accepte adevărul, când încerca să le spună că nu s-a întors bogat, el s-a complăcut în situația iluzorie creată în jurul său, bucurându-se, până la un anumit punct, de admirația și beneficiile primite.

– Evantia Marulis, „Sirena-Neagră”, „miss Șocolat” – personajul a cărui apariție este strâns legată de cea a tatălui, fiind considerată de celelalte personaje un exemplar exotic, având în vedere culoarea neagră a pielii. Este o tânără fragilă și inocentă, care se trezește instant în lumina reflectoarelor.

7. Despre scriere și limbaj:

„Europolis”, opera lui Jean Bart, este un roman clasic, istoric, de epocă, o adevărată monografie a portului Sulina, care îmbină echilibrat și armonios modurile de expunere: regăsim o narațiune care curge destul de fluid și care ne evocă într-un mod ușor de parcurs poveștile personajelor; ne întâmpină descrieri ample, vii, plăcute, bogate, dar care nu acaparează și nici nu îngreunează povestea, ci o conturează mai facil pentru ochii minții și pătrundem în poveste, ca ascultători pasivi, prin intermediul dialogului realist și, uneori, filozofic. Scriitura este destul de prietenoasă și nepretențioasă cu cititorii, în sensul că paragrafele sunt construite proporțional și ușor de parcurs, cu propoziții și fraze a căror lungime alternează și se îmbină grațios. În ceea ce privește limbajul, aș spune că este unul puțin mai pretențios, având în vedere faptul că sunt utilizate multe cuvinte marinărești, arhaisme și regionalisme, motiv pentru care este util un dicționar sau un carnețel pentru a nota unele cuvinte și a căuta ulterior sensul în dicționar (ediția citită de mine a avut și un glosar, pe care l-am apreciat foarte mult), iar pe parcursul lecturii am sesizat câteva greșeli de tipar.

8. Defilarea unor citate:

* „Noi, de copii, din apă am scos banul. Alții să scurme pământul și să asude în fabrici! Noi ne-am hrănit din apă întotdeauna. Care-i nebunul să-și arunce aurul în baltă, pe papură, pentru hârtie? Și bătrânul pirat arătă cu mâna lui vânjoasă spre largul mării, c-un fel de amenințare: Noi, care umblăm pe ape, știm să smulgem banul din ghearele valurilor, sfârși el, trântind în masa șubredă de lemn un pumn enorm ca un bolovan greoi.”

* „E destul o singură fustă să fâlfâie pe puntea unui vas și viața bordului se schimbă ca prin farmec – întregul echipaj începe a se agita electrizat.”

* „- Asta nu mă împiedică să constat, răspunse secundul, că, deși tehnica progresează, arta nautică – cea mai veche artă, căci omul întâi a născocit barca și pe urmă carul – scade, se pierde… adică se transformă din artă în știință. Mecanicul ia locul marinarului. Vaporul e o uzină flotantă. Fum, cărbuni, uleiuri și țiței. Meseria, caracterul, vocația se schimbă; se pierde originalitatea temperamentului naval. Numai pe-o navă cu pânzele umflate în vântul de la larg înțelegi frumusețea și poezia mărei.”

* „Ai să vezi acum unul dintre cele mai grandioase spectacole de natură. Observă culoarea apei. Două nuanțe bine distincte. Suntem în largul mărei, dar plutim deja în apele Dunărei. Vezi, toată suprafața-i albastră până la orizont, și numai în direcția spre care navigăm e o bandă lată cafenie, care taie oglinda mărei. Asta-i apa dulce, mâloasă, a fluviului, care trece peste apa sărată și limpede a mărei, fără să se amestece încă. Două domenii, două puteri formidabile ale naturei se întâlnesc aci sub ochii noștri. Fluviul dominator, care n-a cunoscut stavili în cale, și nicio forță nu l-ar fi putut opri, nu-și întrerupe cursul, continuă încă în larg, până ce-și pierde și apa și numele în mare. Aci dispare personalitatea Dunărei… după ce a înghețat apa a 130 de râuri, a scăldat șapte țări și cinzeci de orașe, tăind în diagonal Europa. Așa sfârșește, ca o ființă însuflețită, bătrânul Danubius, pe care anticitatea îl diviniza, socotindu-l fluviu sacru, fluviu rege. Rinul e romantic, Dunărea e clasică, eternă…”

* „- Tinerii în genere fac profunda greșeală că sunt prea respectoși cu femeile. Ei se înșeală amar; nu știu că femeile nu cer să fie respectate; ele vor să fie atacate cu toată îndrăzneala. O babă, ca și o fetiță, se bucură la fel când îi faci curte sau îi spui un compliment. Asta-i cea mai mare naivitate a tinereței de care nu-ți dai seama decât în vârsta regretelor. Tinerețea dacă ar ști… bătrânețea de-ar putea… ce profund adevăr coprind aceste vorbe banale…”

* „Soarele scăpata oglindit în ghiolurile Deltei – o bombă uriașă încălzită până la roșu în furnalul norilor aprinși în asfințit. Marea își schimba treptat culoarea: la țărm bande purpurii, în larg o pânză violetă, și în fund, pe curba imensă a orizontului, o linie subțire trasă c-un negru de cărbune.”

* „Eu n-am venit să-ți dau bromură, nici să te consolez. Vreau numai să-ți deschid ochii asupra vieții; nu căuta absolutul, nu lua totul în tragic. E ridicol și absurd să încerci marea cu degetul. Ești prea tânăr, n-ai experiență, nu cunoști încă specia asta de mamifere numite femei. Să știi de la mine că femeia este o piesă de schimb. Oricând poate fi înlocuită.”

* „Te-ai împotmolit de la prima decepție; te-ai sfărâmat de primul colț de stâncă ce ți-a ieșit în cale. Tu nu ști că viața e o mare caprițioasă, că are flux și reflux. Dacă ai demnitate nu trebuie să te cramponezi de o fustă.”

* „Ca și cameleonul, femeia își schimbă culoarea sufletească după bărbatul de care s-a lipit ca iedera de arbore. N-ai observat că nevasta unui pictor vorbește ca un critic de artă despre tablouri, deși nu avea la început nicio idee de pictură? Femeia care iubește un marinar vorbește cu pasiune, ca orice lup-de-mare, despre chestii navale, vapoare, furtuni și naufragii. Și pe aceeași femeie, dacă trece în brațele unui călăreț, o vei auzi discutând cu toată competința despre cai, iepe și hărmăsari, de herghelii, curse și hipodrom. Femeia nu-i decât un reflex al bărbatului.”

9. Concluzia la care am ajuns după lectură:

Cu toate că am terminat de citit cartea în aproximativ 4 zile, nu pot spune că este o carte care se citește ușor (m-am chinuit ceva cu ea, probabil și din cauza asemănării cu povestirea în ramă, a multitudini de personaje și a limbajului mai tehnic, pe alocuri, care, toate adunate, îți solicită o atenție mult mai sporită, pentru a te putea bucura de întreaga esență a cărții). Cartea nu pot spune că urmărește cu precădere vreun personaj, chiar dacă Evantia pare să se bucure de cel mai mult spațiu de povestire, ci fiecare capitol este construit ca să evoce câte un episod din viața locuitorilor și marinarilor din portul Sulina, pentru ca în final toate acestea să contribuie la crearea vieții portuare. Concluzia este că această carte nu conține neapărat o poveste în sine, care să conducă la vreo schimbare în sine, ci prezintă mai mult monografia portului Sulina, un adevărat centru multicultural și un punct important pe hartă. Astfel, consider acest roman o carte bună pentru delectare, studiu și cunoaștere a unei părți din istoria portului Sulina.

10. Mențiune de pozitivitate/negativitate:

Analizând toate aspectele prezentate, consider că este o carte bună, a căror descrieri m-au impresionat. Am apreciat și trimiterile geografice și faptul că a încercat să abordeze opera dintr-o perspectivă diferită față de cea obișnuită, aducând în prim plan locația – portul Sulina – ca personajul central al operei. Însă, cartea a conținut și câteva aspecte ce mi-au displăcut, cum ar fi modul de raportare asupra femeii (de exemplu, referirea la acestea prin utilizarea substantivului „fustă”), unele reacții ale personajelor pe care nu le-am înțeles și le-am considerat exagerate, dar și faptul că am simțit lipsa unui fir narativ mai cursiv. Cu toate acestea, cartea trece cu eticheta de pozitivitate ridicată.

11. Cui i s-ar potrivi ca și cadou:

Dacă cunoașteți pe cineva căruia îi place să citească despre porturi și marinari ori care sunt în căutarea unor cărți care înfățișează viața dintr-un port românesc, atunci această carte ar fi un cadou perfect. De asemenea, celor care le place să citească cărți care conțin referințe culturale și/sau celor care le place să descopere frânturi de istorie și geografie prin lectură, atunci ați găsit un posibil cadou. Dacă ați auzit pe cineva care caută să citească descrieri realiste privitoare la viața portuară și marinărească, atunci v-ați găsit un posibil candidat pentru cadou. Cartea mai poate fi oferită și celor care apreciază stilul povestirii în ramă. Și, nu în ultimul rând, fanii lui Jean Bart ar fi încântați să-și mărească colecția cu o altă carte aparținând autorului.

12. Evaluarea cărții:

Luând în calcul cele menționate anterior și având în vedere propriile mele preferințe, acord acestui roman nota 8 din 10.

Lăsați-vă amprenta!

ALLY

#apă #august #ColecțiaCarteaDeAcasă #DeltaDunării #dragoste #edituraErcPress #EugenBotez #Europolis #gelozie #JeanBart #literaturăRomânească #mare #marinari #moarte #multiculturalism #recenzie #recenziiCarte #răzbunare #Sulina #vară #viață

Ultimele pagini ale verii lui ’25

Salutare, entuziaști ai cuvintelor! A îngălbenit frunza din vii, iar toamna se apropie cu pași străvezii. Ce să mai, e deja aici, doar că nu mai are aceeași putere pe care mi-o amintesc din vremea copilăriei. Ori vara se răsfață, ori i-a schimbat harta toamnei, astfel că săraca nu mai știe calea. Oricum, oamenii continuă să se bucure de ultimele raze ale soarelui și încet-încet, se pregătesc de lunile mai puțin călduroase. Eu una deja mi-am stabilit lista de lectură (pe care iar nu o voi respecta, ha!), și aștept cu entuziasm să aud frunzele trosnindu-mi pe sub picioare în timp ce mă îndrept spre parc. Poate în această toamnă reușesc să citesc mai mult afară, pe băncuță.

Pe locuri, fiți gata,… am terminat!

Oricum, astăzi nu este despre visul meu de toamnă, ci despre ultimele pagini ale verii. Luna trecută, au apărut pe Instagram tot felul de provocări de lectură pentru ultimele zile din vară și m-am hotărât să particip și eu la una dintre ele. Nu prea mi-a ieșit, dar până la urmă, tot am reușit să bifez câteva titluri de pe listă. Ba mai mult, mi-am atins până și ținta stabilită de lectură pentru anul acesta! Ce surpriză!

Dar ca să n-o mai întind așa, hai să vă povestesc despre ce am mai citit luna trecută!

Mi-am început luna cu o carte ieșită de sub penița Agathei Christie: Crima din Mesopotamia. Provocarea lansată de asociație dicta ca pentru luna iulie să explorăm o poveste în care sunt prezenți arheologi. Cum am citit deja „Moarte printre nori” în urmă cu mai mulți ani, atenția mi s-a oprit asupra acestui roman. Agatha este o maestră, știm cu toții asta, iar Hercule Poirot nu-și pierde șarmul nici de această dată. Detectivului îi place să bârfească și să pregătească scena pentru marea revelație cu meticulozitate. În felul lui, este un arheolog de primă clasă, reușind să dezgroape artefactele fiecărei nelegiuiri în parte prin conversație și activitatea propriilor celule cenușii. Mi-a plăcut foarte mult modul în care autoarea a construit acțiunea, relatând totul din perspectiva unui martor ocular.

Am terminat cartea cu zâmbetul pe buze și un gol în minte: eu ce mai citesc acum?, deși trei turnuri înalte de un metru mă judecau din colțul camerei. Și pe care credeți că am ales-o în continuare? Ei bine, pe niciuna! M-am învârtit pe diverse pagini de internet și am ajuns iar pe Netgalley, de unde am obținut două titluri.

Trebuie să citesc mai mult despre Tibet.

Primul a fost The Path of Dalai Lama(în traducere „Calea lui Dalai Lama”), un roman grafic scurt care urmărește viața și învățăturile celui de-al paisprezecelea Dalai Lama. Tom Taylor, alături de Matyáš Namai ne poartă pașii prin Tibet, unde ne este prezentată viața pașnică a oamenilor, alături de câteva aspecte culturale specifice vieții de dinaintea ocupației comuniste.

Fiecare pagină a fost viu colorată, aducând în prim-plan o paletă de culori evocatoare atât pentru vechiul stil tibetan, cât și pentru viața din timpul războiului. În principiu, mi-a plăcut, însă au existat câteva momente de fricțiune între stilul narativ și logică. Am avut impresia că autorii au uitat de unde au pornit, efectuând o tranziție bruscă de la o narațiune realizată la persoana a treia singular la persoana întâi singular și utilizând o voce narativă destul de puerilă.

După o vreme, m-am întors la o carte de non-ficțiune, Manualul Limbajului Trupului, scrisă de Allan și Barbara Pease, pe care am început să o citesc în urmă cu un an-doi, dacă îmi amintesc bine. Deși limbajul utilizat este simplist și presărat cu tot felul de exemple, mi-a fost greu să o termin pentru că mintea mea avea nevoie de acțiune. Așa că am făcut o pauză la scurt timp după ce am găsit în cutia poștală electronică o confirmare din partea unei edituri internaționale.

În sfârșit, am descoperit și eu echivalentul în limba engleză pentru „cucută”.

Am auzit pentru prima dată despre T. Kingfisher de la Carri, o cititoare stabilită în Coreea de Sud. Am devenit curioasă și mi-am pus în minte să citesc măcar o carte scrisă de această autoare. Ei bine, iată că Tor mi-a îndeplinit dorința în momentul în care mi-a transmis un exemplar al cărții Hemlock and Silver (în traducere „Cucută și argint”). După cum vă puteți imagina, am fost foarte entuziasmată să mă apuc de lectură, deși după vreo cincizeci-șaizeci de pagini, entuziasmul meu a început să se dezumfle.

Am pornit de la ideea că autoarea ne va spune un alt fel de poveste a Albei ca Zăpada, însă până am ajuns la castel și am reușit să o descoperim pe fată, a durat peste cincizeci de file. Personajul principal, Anja, vorbește prea mult și nu acționează suficient. În majoritatea timpului își aduce aminte de modul în care a început să se joace cu otrăvurile sau își face griji cu privire la modul de interacțiune cu regele văduvit. Abia atunci când descoperă o pisică vorbitoare încep lucrurile să se miște. Mi-ar fi plăcut ca lumea oglinzilor și a merelor otrăvite să fi fost explorată mai mult, ca să nu mai vorbesc despre potențialul ratat al poveștii reginei malefice. Totul a fost rezumat în câteva pagini, iar misterul s-a disipat rapid. Am scris mai multe pe Instagram.

Și iată că am ajuns la ultimul titlu citit în luna august: iLove, scris de Naomi Gibson. L-am văzut la un moment dat pe Elefant și evident că nu l-am cumpărat. Apoi, am trecut prin Cărturești unde l-am întâlnit iar. L-am ridicat de pe raft, l-am analizat, apoi mi-a atras atenția sintagma „inteligența artificială”. Noroc că am citit ce scria pe spatele coperții, altfel ar fi durat o eternitate (sau mai mult) să ajung la această poveste. De ce? Ați ghicit: nici coperta și nici titlul tradus în limba română nu mi-au atras atenția. Originalul arăta mai bine: „Every Line of You”.

Ca și în cazul romanului precedent, și aici aș putea vorbi fără încetare despre ce putea fi făcut mai bine, deși notele acordate sunt diferite. Acestui titlu i-am acordat 5/5 steluțe pentru că a reușit să mă țină în priză prin acțiune. De această dată întâlnim o adolescentă de 17 ani, foarte pricepută la sistemele digitale, dovadă că în termen de trei ani și-a construit propriul sistem de inteligență artificială. Lucrurile iau însă o turnură mai întunecată după ce Servciile Secrete îl descoperă pe Henry, LLM-ul obsedat de spargeri și de creatorul său.

Lăsați-vă amprenta!

Așa se încheie vara mea. Sunt curioasă, totuși, să vă citesc gândurile despre oricare dintre aceste titluri, în cazul în care v-a trecut vreunul prin mâini. Dacă nu, care sunt poveștile alături de care v-ați delectat vara aceasta? Ce lecturi interesante v-au colorat ultimele zile ale verii?

Întoarceți pagina,

Maria

#AgathaChristie #AllanBarbaraPease #carti #DalaiLama #inteligentaArtificiala #NaomiGibson #recenzii #recenziiCarte #TKingfisher #vară

Ne pierdem prin Pădurea umbrelor?

Salutare, entuziaști ai cuvintelor! În urmă cu aproximativ două luni, una dintre cunoștințele noastre de pe Instagram, Anca Manole, și-a publicat primul roman și, pentru a sărbători, a organizat o tombolă. Într-un fel sau altul, m-am hotărât să particip și eu, iar norocul mi-a surâs. Așa se face că am primit direct de la autoare cartea „Pădurea Umbrelor”, o poveste care ascunde în ea imaginea unor iele răzbunătoare.

Deși sezonul lor s-a încheiat, iar eu am citit cartea luna trecută, tot mi-ar plăcea să vă povestesc despre ea. Voi începe simplu, cu o felicitare pentru Anca fiindcă a avut curajul de a-și face publică ideea și o mențiune a bookbite.ro, un loc în care cărțile își reînnoiesc straiele și ajung pe rafturile cititorilor cu un brâu colorat. De ce Bookbite? Pentru că alături de ei s-a decis și Anca să își publice povestea într-un format aparte, cu margini colorate.

Dar înainte de toate, vă rog să țineți cont de faptul că nu am fost sponsorizate și nici nu avem vreo colaborare activă cu autoarea sau magazinul de carte, iar toate părerile exprimate aici sunt doar ale mele. Cu acest comentariu pe masă, putem continua.

Iubesc să primesc cărți pe care oamenii și-au lăsat amprenta în cuvinte! 😊

TITLU:

AUTOR:

CATEGORII:

NUMĂR PAGINI:

PUBLICAT DE:

„Pădurea Umbrelor”

Anca Manole

contemporan, autohtoni, fantastic

198

Editura Celestium Oradea

Rezumat

Povestea începe simplu, cu prezentarea Anei care descoperă că este însărcinată în baia murdară a unei cafenele. Evident, nu îi spune nimic soțului ei, Tudor, care în ultima vreme pare tot mai preocupat de identificarea unei idei care să le aducă succesul ca jurnaliști de investigație.

În cele din urmă, Tudor descoperă o știre scurtă despre dispariția misterioasă a unor persoane în pădurea de la marginea satului Cernașov. La scurt timp, cuplul se decide să filmeze un documentar despre iele, bazat pe poveștile sătenilor din această localitate, astfel că părăsesc Bucureștiul și se îndreaptă spre poalele Carpaților. Ajunși aici, cei doi se cazează într-o casă părăginită de la marginea satului, unde umbrele încep să se strecoare în mintea Anei și să îi acapareze sufletul.

Personajele

Trebuie să recunosc că am citit recenzii ale cărții înainte să mă apuc de ea, astfel că mi-am făcut tot felul de scenarii bazate pe impresiile celorlați cititori și a rezumatului de pe copertă. Ei bine, cu toate acestea, părerea pe care mi-am format-o despre personaje a fost complet diferită de a celorlalți cititori. De ce? Vedeți mai jos.

  • Ana — personajul central. Este o tânără care își iubește soțul, însă întreaga ei lume ajunge să se rezume la viața secretă care îi crește în pântec și la imaginea ielelor care îi bântuie visele. Deși inițial s-a arătat oarecum reticentă față de ideea de a călători spre Cernașov și a filma documentarul propus de Tudor, până la urmă ajunge să fie singura care își dă interesul pentru poveștile sătenilor. Tot ea este cea care încearcă să descopere ce știu oamenii locului, ajungând chiar să facă schimb de interese cu Tudor pe alocuri.
  • Tudor — personaj secundar. Soțului Anei îi place să filmeze documentare. Cum anume? Nu prea am înțeles. El vine doar cu ideea și insistă să rămână în sătuc pentru a filma documentarul, însă tot ceea ce face este să își curețe camerele de filmat și să tot editeze materiale pe care nu știu de unde le-a scos. Odată ajuns în Cernașov, nu manifestă niciun interes pentru investigarea miturilor din jurul ielelor și devine chiar confuz atunci când Ana încearcă să descopere secretele umbrelor, ca să nu mai menționez că și acest om se închide în el, iar pe alocuri face schimb de personalități cu Ana.
  • Andrei — personaj secundar. Fiul groparului. Cumva, am impresia că autoarea a încercat să-l transforme într-o aventură emoțională pentru Ana, sau un tip de rival pentru Tudor, tocmai pentru a ilustra contrastul dintre cei doi. În cazul lui, consider că scriitoarea putea explora și aborda subiectul cu mai multă încredere, pentru a evidenția cu adevărat contrastul și conflictul ce se naște între cei doi bărbați. În forma actuală parcă am văzut o legumă fiartă și… o felie de castravete privindu-se una pe cealaltă.
  • Adela — personaj secundar. O tânără care s-a sinucis în pădurea de la marginea satului. Nu vă spun mai multe despre ea pentru a nu strica misterul.

Gânduri

Dacă auziți șoapte din pădure… mai bine nu priviți în urmă.

Cel mai ales dintre pământeni. Doar că este o femeie pe care o cheamă Ana. Mă întreb dacă nu cumva Anca și-a substituit-o sau i-a ales numele pentru a ilustra sacrificiul meșterului Manole. Ceea ce nu am înțeles însă a fost de ce tocmai ea. Ielele au ales să o bântuie pe femeie deși nu ea și-a dorit să le tulbure liniștea. Tot Ana este și cea care trage toate ponoasele, deși nici la finalul poveștii nu mi-a fost clar de ce ea și nu Tudor. Mi-ar fi plăcut ca autoarea să fi explorat mai mult mitul ielelor și să fi oferit un motiv mai puternic pentru care Ana este cea care se afundă printre umbre, mai ales că instrumentele erau deja acolo. Tot ce avea de făcut era să îi permită lui Tudor să scărmăne printre legendele locale, poate chiar să o forțeze pe Ana să încalce o regulă care să atragă tot blestemul asupra ei și atunci finalul ar fi rămas același.

Tu ești eu, iar eu sunt tu. La câteva pagini distanță de primul capitol, am observat o schimbare de ritm și o inversare a intereselor (poate chiar a personalităților) personajelor. Tudor mi-a părut complet dezinteresat, iar Ana tot mai interesată de ceea ce se întâmplă în jur. Ba mai mult, Tudor nu întreprinde mai nimic și parcă uită brusc pentru ce motiv se află în acel sat. Omul nu face nicio investigație, doar cască gura prin pădure o dată, repară un gard și o ia în derâdere pe Ana pentru că întreabă despre iele și pare să ia în serios avertismentele bătrânilor. Nu are sens.

Oaia neagră a albit. Așa cum am menționat mai sus, toți cititorii ale căror gânduri au ajuns și la mine l-au văzut pe Tudor ca pe un imbecil. Nu mă înțelegeți greșit, și eu cred asta, doar că nu din aceleași motive. Mai toată lumea consideră că omul este groaznic pentru că nu îi dă atenție soției, însă din perspectiva mea, Ana este cea care poartă o bună parte din vină. Femeia nu comunică, ține totul ascuns și nu-i oferă șansa lui Tudor de a afla despre sarcina surpriză decât după ce este prea târziu. În aceeași măsură nu-i spune nici despre lucrurile stranii care i se întâmplă.

Ielele dansează, mintea-mi vânează. Cuvintele curg ca un pârâu de sub penița Ancăi, lin și ușor, aproape ca într-un basm, iar modul în care le descrie pe mândrele iele este eteric. În timp ce citeam, m-am trezit dorindu-mi să le desenez, apoi să reinterpretez coperta bazat pe acțiune și imaginea diafană a ielelor și a pădurii. De fapt, chiar am schițat ceva, dar încă mă gândesc la varianta pe care să o aleg.

Concluzie

M-am gândit ceva la scorul pe care l-aș acorda acestei povești, iar concluzia tot nu mi-este foarte clară. Tot ce știu este că în acest format povestea se încadrează undeva între trei și patru steluțe. Am scăzut o steluță din scor pentru că ediția care a ajuns la mine avea o pagină lipsă (44), însă Anca mi-a confirmat că i-a informat deja pe cei de la editură să îndrepte eroarea. De asemenea, am încadrat tot aici și schimbarea tonului narativ și amestecarea timpurilor verbale pe alocuri. În plus, mi-ar fi plăcut să văd și nu să mi se spună fiecare acțiune a personajelor („arată, nu spune”) astfel încât să simt cu adevărat că povestea se încadrează în genul literar sub care a fost promovată—horror psihologic intens. Și ca să se înțeleagă, eu fug de horror, iar de această poveste n-am fugit. Cel mult aș fi descris-o ca fiind plină de mister.

Lăsați-vă amprenta!

Voi ce povești scrise de autori români contemporani ați mai citit? Ați mai întâlnit cărți prin care se ascund diverse tradiții sau mituri românești?

Întoarceți pagina,

Maria

#ancaManole #iele #recenzie #recenzii #recenziiCarte #traditii

Timpul petrecut cu Doamna Dalloway a Virginiei Woolf

1. Un citat reprezentativ din carte:

„Cu fiecare an, simțurile ei erau mai adânci, mai pătimașe. Se întețeau, vai, e drept, recunoscu Peter, dar ar trebui să fim bucuroși – crește și experiența.”

2. Scurtă perspectivă asupra citatului:

Uneori nu realizăm că odată cu trecerea timpului, trecem și noi prin viață, căpătând amintiri și experiențe și, totodată, dezvoltându-ne și crescând… Cam așa ne povestește și Virginia Woolf despre timp, în cadrul acestui citat: fiecare an ne face să ne ascuțim sentimentele și simțurile, să fie mai profunde – ca, în cele din urmă, să contribuie la crearea experienței.

3. Povestea din spatele alegerii cărții:

Iată-ne în luna lui Cuptor și cu o alegere de carte în oglindă cu luna iulie a anului trecut, din punct de vedere al scriitoarei. Mi-am zis că ar trebui să mai dau o șansă cărților acestei autoare, având în vedere recenzia mai critică asupra operei „Orlando” și având în vedere și modul cum m-am decis să aleg anul trecut cartea pentru recenzie – cu alte cuvinte: eram datoare să citesc, într-un viitor apropiat, și „Doamna Dalloway”.

4. Sumar al cărții:

5. Rezumatul cărții:

Nici nu știu de unde să încep! (dacă veți citi cartea, probabil veți avea o remarcă asemănătoare). După ce am terminat-o de citit, am realizat faptul că această operă – ca un calup mare de cașcaval nesecționat (este un roman care nu beneficiază de nici o împărțire, structură – nu există capitole, părți sau altele asemenea – doar scris de la început până la sfârșit) – nu are început și sfârșit, ci ne aruncă, destul de direct, în miezul problemei (dacă s-ar putea numi așa).

Astfel, cartea începe prin a ne descrie un început al unei zile de iunie din viața doamnei Clarissa Dalloway, care merge să cumpere flori pentru serata pe care o pregătea în aceeași zi. Între timp, se mai întâlnește cu vechi prieteni și cunoștințe, moment în care apar integrate în operă amintirile din tinerețe. Contrar așteptărilor cititorilor, cartea nu se rezumă doar la a o urmări pe doamna Dalloway, navigând prin prezent cu vâslele amintirilor tinereții, ci povestea trece instant la un alt personaj, de obicei, la unul cu care tocmai s-a întâlnit, care își prezintă și el parte din trecut și prezent (de cele mai multe ori se fac referiri și la doamna din titlu). Însă aceste pase de perspective sunt destul de haotice și bruște, încât îți creează o stare de confuzie, care se transpune prin a vedea marea majoritate a operei ca un non-sens.

De asemenea, autoarea a mai adăugat două personaje în plus: Septimus Warren Smith și soția lui, Lucrezia (Rezia), a căror poveste nu are legătură cu doamna Dalloway (nici nu se cunosc). Și în cazul lor, prezentul și trecutul celor doi sunt integrate în același mod de ping-pong – se sare de la un personaj la altul, de la o poveste la alta (și te poate pierde și pe drum). Ca o mică remarcă, cred că titlu inițial al operei – „Orele” – ar fi fost mult mai potrivit și sugestiv, întrucât chiar asta se prezintă: câteva ore din viața și gândurile personajelor.

6. Hai să cunoaștem personajele principale:

– Clarissa Dalloway – protagonista feminină, în jur de 52 de ani, personajul eponim, în jurul căruia gravitează întregul roman. Este o englezoaică tipică din clasa superioară, căsătorită cu un politician, despre care autoarea spune că „nu se pricepea să gândească, nici să scrie, nici măcar să cânte la pian. (…) adora succesul; detesta neajunsurile; simțea nevoia să placă; debita o grămadă de prostioare…”, iar talentul ei consta în a da serate.

– Peter Walsh – protagonistul masculin, în jur de 50 de ani, asupra căruia reflectorul cade adesea, fiind vechiul iubit al Clarissei Dalloway. După ce a fost respins, acesta a plecat în India, căsătorindu-se pe vas, lăsând impresia că este un personaj care se joacă cu inima femeilor, dar care este și sensibil.

– Septimus Warren Smith – protagonistul masculin, în jur de 30 de ani, un veteran de război căsătorit cu o domnișoară italiană, Lucrezia, și care nu face parte din universul doamnei Dalloway, ci doar apare într-o prezentare paralelă. Acesta suferă din cauza ororilor războiului, având probleme cu sănătatea mintală.

7. Despre scriere și limbaj:

„Doamna Dalloway”, opera Virginiei Woolf, este un roman modern, care aduce în prim plan tehnica narativă a fluxului conștiinței, un roman fără o structură, fără capitole (ar putea fi considerat un roman plat), conținând și câteva elemente ce pot conduce la ideea de elemente autobiografice (chiar dacă nu sunt evidente și abundente, consider că există câteva asemănări cu viața scriitoarei – cum, de altfel, cred că toate operele ei conțin ceva din propria ei viață). La fel ca în cazul lui „Orlando”, scriitura este de tip bloc, dar un bloc cu mai puține etaje, printre care se mai strecoară și câteva case, în sensul că paragrafele sunt foarte stufoase și interminabile, întinzându-se, de principiu, pe una-două pagini, ceea ce produce o lectură mai dificil de parcurs (în special când povestea din carte cam lipsește și mai mult te amețește). De asemenea, stilul frazelor este același: există multe fraze care par interminabile.

În acest caz, pot spune că există mai mult dialog, dar nu vă așteptați la ceva grandios – este ceva mai de suprafață, superficial – așa, să te mai trezească puțin din transă, însă este îmbinat, pe alocuri, într-un stil ciudat cu vocea pasivă, care te face să devii puțin năuc. În schimb, vă puteți delecta cu multă descriere și narațiune, presărată cu monolog (acel mirobolant flux al conștiinței). Descrierea este frumos realizată, însă, uneori, își pierde din farmec, din cauza paragrafelor și frazelor nemărginite. În privința narațiunii îmbinate cu monolog, pot spune că dă impresia de monotonie, confuzie și non-sens, în cele mai multe cazuri, din simplul motiv că sunt multe personaje pe care le urmărește și sare de la unele la altele, pe nepusă masă, și nu se realizează o tranziție mai fină și prietenoasă cu cititorul.

Referitor la limbaj, pot spune că, în cazul acestei opere, Virginia Woolf și-a exprimat ideile într-un mod plăcut, curat, fără înjurături (ceea ce am apreciat foarte mult, spre deosebire de „Orlando”). Pe parcursul lecturii nu veți întâlni prea multe cuvinte al căror sens să-l căutați în dicționar. În ediția citită de mine, am identificat o singură greșeală de tipar, însă am găsit destul de frustrant faptul că nu s-a adăugat și un mic cuprins cărții (era mult mai plăcut să văd că prefața o găsesc la pagina x, tabelul cronologic la pagina y și romanul la pagina z), iar aceea prefață cred că ar fi trebuit să fie mai degrabă o postfață, întrucât era un comentariu și o povestire la întregul roman – așa că dacă veți citi aceeași ediție ca mine, vă recomand să lăsați prefața la finalul lecturii, dacă nu vă plac spoilerele.

8. Defilarea unor citate:

* „În ochii oamenilor, în legănarea, tropăitul sau târșâielile lor, în zbucium și în larmă, în trăsuri, automobile, omnibuze, furgonete, în oameni-sendviș care își târăsc picioarele sau se clatină, în fanfare, în flașnete, în zborul triumfător, în uruitul și ciudatul cânt acut al vreunui avion din înalturi; toate acestea alcătuiesc ceea ce iubea și ea: viața, Londra, în acest moment din luna iunie.”

* „Căci într-o căsnicie trebuie să existe o oarecare toleranță, o oarecare independență între doi oameni care trăiesc împreună zi de zi în aceeași casă.”

* „Ciudat, își spuse ea, oprindu-se pe palier și compunându-și înfățișarea de diamant, de persoană unitară, ciudat cum stăpâna casei simte suflul exact, toanele locuinței sale!”

* „- Și tu ce-ai mai făcut? îl întrebă.

Așa cum înainte de o bătălie caii răscolesc pământul cu copita, își scutură capetele, lumina lucește pe crupele lor, grumazul li se încordează, tot astfel Peter Walsh și Clarissa, așezați alături pe canapeaua albastră, se provocau unul pe celălalt.”

* „Și în minte lui, plată ca o baltă, se prăbușiră trei mari emoții: înțelegerea, o vastă iubire de oameni și, în sfârșit, ca un corolar al primelor două, o nestăpânită, o minunată încântare, de parcă în creierul lui o mână străină ar fi tras sfori, ar fi ridicat storuri, iar el, care nu avea nici un amestec în toate astea, stătea în capătul unor drumuri fără de sfârșit pe care, dacă ar fi vrut, ar fi putut hoinări. De ani de zile nu se mai simțise atât de tânăr.”

* „Dar amuzamentul lui se fărâmițase în atomi pentru că fusese pe jumătate simulat, după cum știa și el foarte bine; toată escapada cu fata fusese inventată, inventată așa cum ne inventăm cea mai bună parte a vieții, își spuse el, ne amăgim pe noi înșine născocind-o pe ea, amuzându-se de minune. Și ceva în plus. Dar pe cât era de ciudat, pe atât era de adevărat; nu poți niciodată împărtăși ceva – totul se fărâmițează în atomi.”

* „Oamenii care uită ne pot răni, ingratitudinea lor ne poate roade sufletul, dar glasul acesta, curgând nesecat, an după an, târăște cu el tot ce-i iese în cale; această promisiune; se înfășoară în jurul lor și le duce cu el, așa cum în dura alunecare a unui ghețar gheața prinde un fragment de os, o petală albastră, câțiva stejari și îi rostogolește mai departe.”

* „… și simțea că și Peter era un vechi prieten, un prieten adevărat – căci ce contează absența? ce contează distanța? Voise în repetate rânduri să-i scrie, dar rupsese scrisorile, totuși simțea că el înțelege, pentru că oamenii înțeleg unele lucruri fără să fie nevoie de cuvinte, așa cum realizezi că îmbătrânești, și ea îmbătrânise…”

9. Concluzia la care am ajuns după lectură:

Problema este că nu prea am ajuns la o concluzie – este o carte care m-a lăsat indiferentă și cu puține informații despre poveste și sensul ei. De fapt, mai corect ar fi să spun că nu i-am găsit sensul – nu am înțeles ce era special la aceste personaje și de ce au fost alese ele și nu altele (poate există o mică excepție – Septimus Smith), și nici adevăratul motiv al declanșării acelor amintiri, nu foarte bine conturate (când citești o carte, te aștepți ca extraordinarul să fie scos din rutină, chiar dacă este ceva banal; să fie povestit într-o așa manieră încât să-l facă să strălucească și să atragă, să te facă să te gândești încă la acel subiect). Dar nu, senzația după lectură rămâne aceeași ca povestea – plată, fără onduleuri.

Probabil, simțindu-mă presată de faptul că trebuia să citesc cartea și să îi fac recenzia, am terminat-o de citit foarte repede – în aproximativ două zile (în condițiile în care cu greu m-am convins să iau cartea din bibliotecă și, apoi, chiar să mă apuc de lectură, pe ultima sută de metrii). Totuși, o posibilă concluzie poate fi următoarea: cartea se citește destul de ușor (dacă te simți cu musca pe căciulă și ai un termen limită), întrucât nu conține noțiuni pompoase, evenimente extraordinare sau o acțiune incitantă, însă poate să producă confuzie și să trezească sentimentul că opera nu are sens sau o anumită greutate.

10. Mențiune de pozitivitate/negativitate:

Analizând toate aspectele prezentate, această carte m-a lăsat indiferentă, nu a fost nici o carte foarte groaznică, dar nici o carte foarte bună – ceva mediocru, care speram să fie mai interesantă. Într-adevăr, am apreciat, pe alocuri, stilul de scriere al autoarei, descrierea (cu unele excepții) și am identificat, totuși, o parte mai bună a cărții, respectiv partea care îi urmărea pe soții Smith, Septimus și Lucrezia, precum și acele referințe culturale ale perioadei și mica conexiune cu istoria acelor vremuri.

11. Cui i s-ar potrivi ca și cadou:

Dacă cunoașteți pe cineva care este înnebunit după tehnica narativă a fluxului conștiinței, atunci această carte ar fi un cadou perfect. De asemenea, celor care le place să citească cărți care conțin referințe culturale (artă, literatură, muzică) și/sau celor care le place să descopere frânturi de istorie prin lectură, atunci ați găsit un posibil cadou. Dacă cunoașteți pe cineva care apreciază să citească cărți cu un conținut care cuprinde și pasaje mai întunecate, morbide sau stranii (în cazul acestei cărți, spre final vă puteți delecta cu astfel de scene), atunci v-ați găsit un posibil candidat pentru cadou. Și, nu în ultimul rând, fanii Virginiei Woolf ar fi încântați să-și mărească colecția cu o altă carte aparținând autoarei.

12. Evaluarea cărții:

Luând în calcul cele menționate anterior și având în vedere propriile mele preferințe, acord acestui roman nota 6 din 10.

Lăsați-vă amprenta!

ALLY

#12amprenteliterare #12amprenteliterare2025 #12luniîn12cărți #12luniin12carti #amintiri #ColecțiaRaoClasic #DoamnaDalloway #edituraRao #istorie #iulie #literaturăEngleză #moarte #numeșilocuri #numesilocuri #prezent #prietenie #recenzie #recenzii #recenziiCarte #timp #trecut #vară #viață #VirginiaWoolf