Secrete și alchimie vie

Salutare, entuziaști ai cuvintelor! Astăzi avem cod roșu de ploi, furtună și câteva grame de secrete alchemizate. Sunteți pregătiți? Eu, nu.

Îngraș porcul în Ajun.

De curând am început să citesc „Alchimia Secretelor“, o carte pe care am primit-o din partea Orion Publishing prin intermediul Negalley (mulțumiri!), și cumva am aterizat în trecut. Nu că povestea ar fi conectată în vreun fel la viața mea, dar mi-a amintit teribil de mult de anii copilăriei și adolescenței. Pe atunci credeam că magia există în jurul meu și tot ce trebuia să fac era să privesc mai atent.

Nu e de mirare că mai toată lumea îmi spunea că am capul în nori. Eu trăiam într-o lume complet diferită. Îmi imaginam că dacă închid ochii și îi țin strânși bine înainte de a deschide ușa de la intrare, voi păși printr-un portal magic și voi ajunge într-un univers paralel. Sub fiecare piatră exista un mister, iar fiecare furnică avea o poveste de spus. (Lăsăm albinele în lumea lor—ahem!)

Cum-necum, viața era plină de secrete. Poate tocmai de aceea genul meu literar preferat era cel fantastic: realismul magic.

Și uite, na, că fix într-o carte specifică acestui gen am aterizat. Ce coincidență minunată! Chiar mi-era dor de o poveste de acest gen. Dar că să ne-o mai lungesc atâta, hai să vă povestesc despre ea.

Cât de tare e să existe multiple versiuni ale aceleiași cărți? Hai să prindem pokemon!

TITLU:

AUTOR:

CATEGORII:

NUMĂR PAGINI:

PUBLICAT DE:

„Alchimia secretelor” („Alchemy of Secrets” în original)

Stephanie Garber

336

Orion Publishing Group | Gollancz

Rezumat

Holland este o tânără obișnuită. Iese la întâlnire cu un tip care-i amintește de Clark Kent (Superman), descoperă accidental unde se ascunde Omul cu Ceasul și (fără să-și dea seama) se avântă într-o lume periculoasă a magiei și minciunilor.

Distractiv, nu? Nu. Ceasul ticăie, iar viața-i e pusă în pericol de fețe nevăzute.

Personaje

Evident că m-a capturat Profesoara misterioasă și mi-am făcut tot felul de idei cu privire la ea. Holland m-a supărat de câteva ori, iar domnul Gabe, ha—aflați voi.

• Holland—personajul principal feminin. Este o tânără care și-a pierdut părinții în urmă cu mai mulți ani. Are o soră care nu-i seamănă ca temperament. Atât ea cât și sora ei ascund tot felul de secrete. Pe unul îl au totuși în comun: moartea părinților lor.
• Profesoara—un personaj învăluit în mister. Predă o materie dubioasă la facultate. Cursul ei este opțional (electiv), iar pentru a participa, trebuie să faci muncă de cercetare. Nu îl găsești într-o programă pur și simplu. Ce predă? Mituri locale și povești magice despre bănci secrete și oameni care îți pot spune data și ora la care urmează să mori. În spatele acestei imagini se află însă mult mai mult.
• Gabe—tipul găunos cu voce groasă. Conform spuselor sale, a fost trimis de sora lui Holland să o protejeze. Ascunde o grămadă de secrete.
• Adam—genul ăla plin de șarm și o doză mare de pericol. La rândul lui, spune că a fost trimis de sora lui Holland să o protejeze. Și el ascunde o grămadă de secrete.

Gânduri

Magia este peste tot în jurul nostru. Asta este ceea ce am avut în comun cu Holland. Modul în care parcă se aștepta să se deschidă ușa miraculoasă spre lumea ascunsă a magiei. Deși nu căuta în mod activ fiecare mit în parte, avea obsesia ei specifică: un mit local povestit de Profesoară. Pe de altă parte, setea de magie și mister pare că i-a fost insuflată de tatăl ei.

Secretul tău nu e în siguranță cu mine. Asta este ceea ce Holland și sora ei au învățat repede. Tocmai de aceea și-au schimbat numele și au ținut cu dinții de istoria familiei lor. Pe de altă parte, toată lumea minte și nici nu mai știi în cine să te încrezi. Prieteni? Profesori? Familie? Tu însuți? Dificil de spus.

Eu văd în viitor. Există mai multe personaje care pot arunca un ochi în viitor și prevesti diverse aspecte. Unele se bazează pur și simplu pe abilitățile lor intrinseci, iar altele pe tiparele trecutului. Cert este însă că viitorul pe care fiecare dintre ei îl văd este variabil. Nimic nu e bătut în cuie.

Finalul e deschis. Cartea beneficiază de un final deschis, ceea ce mi-a plăcut. Garber îi permite imaginației cititorului să aleagă ce se întâmplă mai departe și, în același timp, lasă deschisă portița spre un viitor volum doi. Mi-a plăcut la nebunie însă întorsătura de situație de la finalul cărții. A fost ceva la care nu m-am gândit pentru că nu știam exact în ce direcție urma să evolueze totul.

Concluzie

Deși narațiunea este simplă, lipsită de înflorituri sau descrieri complexe care să te introducă în ambientul lumii poveștii, mi-a plăcut. M-am trezit căutându-mi telefonul înfrigurată doar ca să mai citesc un capitol. Sigur, au fost și părți care m-au frustrat puțin (vezi descrierile vestimentației sau slaba dezvoltare a unor personaje [Gabe, *tuse, tuse*]), dar m-a prins acțiunea și misterul.

Mi-ar fi plăcut și mai mult dacă poveștile Profesoarei ar fi fost integrate în narațiunea propriu-zisă. De exemplu, Holland ar fi putut să citească fragmente din ele, sau să ne fie prezentați pașii ei care caută înfrigurați următorul indiciu lăsat de Profesoară, în interiorul capitolelor. Sau, și mai bine, în timp ce era introdus fiecare loc sau personaj magic, gândul să o fi purtat spre vocea profesoarei.

În sfârșit, Garber a pus accentul pe unele aspecte peste care putea trece cu ușurință și nu a dezvoltat suficient o parte dintre interacțiuni sau personaje. Pe de altă parte, suspectez că a făcut acest lucru tocmai pentru a putea reveni cu o continuare. Totuși, cred că povestea ar fi avut un impact mult mai mare dacă Holland ar fi explorat cumva trecutul și motivațiile lui Gabe mai mult. La fel și în cazul lui Adam.

Oricum, din partea mea, cartea primește cinci steluțe rotunjite.

Lăsați-vă amprenta!

Care este amintirea voastră preferată? Lumea voastră ce fel de secrete magice ascunde?

Întoarceți pagina,

Maria

#fantasy #fantezie #recenzie #recenziiCarte #stephanieGarber

Explorând Europolis alături de Jean Bart

1. Un citat reprezentativ din carte:

„Sulina – după numele capului unei hoarde de cazaci – este poarta Dunărei. Pe aci iese grâul și intră aur. Cheia de la poarta asta a trecut în cursul vremurilor dintr-un buzunar în altul, după necurmate lupte, prin arme și prin intrigi. Europa, după războiul Crimeea, a intrat în stăpânirea acestei chei, pe care o ține strâns și n-o mai lasă din mână – nici chiar portarului, care de drept trebuie s-o ție, nu se hotărăște să i-o încredințeze.”

2. Scurtă perspectivă asupra citatului:

Jean Bart ne îndeamnă să avem grijă de țara noastră și ne reamintește de faptul că România este o țară foarte frumoasă, cu numeroase bogății, cu un relief foarte diversificat, o istorie vie, un punct foarte important pe harta lumii, având în vedere poziția sa strategică, deschiderea la Marea Neagră și Dunărea care o traversează și se varsă în mare prin Delta Dunării.

3. Povestea din spatele alegerii cărții:

Îmi amintesc momentul când am cumpărat această carte… demult, erau niște promoții frumoase la cărți în hipermarket-uri, iar când le vedeam, profitam și eu de ele, cumpărând 2-3 cărți – maxim. Ei bine, la momentul respectiv, oferta privea cărțile din colecția „Cartea de acasă”. M-am uitat printre titluri, iar „Europolis” a fost unul care mi-a atras atenția – nu știam nimic despre autor sau despre carte, motiv pentru care credeam că era despre o poveste fantastică, despre o lume nouă, utopică (cartea era ambalată și nu avea vreo prezentare pe coperta din spate) și eram intrigată să descopăr descrierile acestei lumi… însă, de când am cumpărat-o, a rămas cuminte pe raft, așteptând răbdătoare momentul când aveam de gând să o citesc…

La începutul anului, când mi-am făcut lista de lectură și v-am lansat provo-cartea, i-am spus Mariei că în luna lui Gustar aveam de gând să citesc o carte scrisă de un autor român, indicându-i titlul. Ea a fost prima care a citit cartea și mi-a spus că este opusul a ceea ce credeam când am cumpărat-o, adăugând că este vorba despre o poveste la malul Dunării – taman potrivită pentru tema lunii, apa.

4. Sumar al cărții:

5. Rezumatul cărții:

Cartea începe prin prezentarea unui port – Sulina, un port foarte liniștit, care își urma rutina de zi și noapte, fiind imediat introdusă intriga menită să zguduie întreaga comunitate, fiindcă viața din acest port micuț poate fi asemănată cu viața într-o familie extinsă. Astfel, Stamati Marulis, proprietarul unei cafenele, primește o scrisoare de la Nicola, fratele său mai mare, rămas văduv, care îl anunță că se va întoarce din America, alături de unica lui fiică, pentru a-și trăi bătrânețile printre rudele de la gura Dunării. Din acel moment, întreg portul își face planuri cum să profite de bogăția pe care ar aduce-o Nicola, devenind cu toții lacomi și orbi la realitatea care li se arată când sosește „Americanul”, alături de fiica lui, Evantia, și maimuța Lulu, cu foarte puține bagaje.

Interesant de punctat este că autorul nu așteaptă până la sfârșitul poveștii să ne dezvăluie deznodământul evenimentelor care se petrec, ci preferă să ne indice chiar de la început adevărul faptelor, alegând să ne prezinte, în schimb, încăpățânarea oamenilor față de lucrurile evidente și tendința de neasumare a propriilor greșeli și gânduri, alături de consecințele lor.

Povestea nu este construită în jurul unor personaje principale, ci mai degrabă este conturată în ansamblu viața din port, fiecare capitol încercând să pătrundă în viețile câtorva dintre personaje, motiv pentru care povestea pare că nu curge lin, ci ar fi mai apropiată de o povestire în ramă. Astfel, printre punctele mai dominante, se evocă viața familială a soților Stamati și Penelopa Marulis, povestea de dragoste dintre Evantia Marulis și sublocotenentul Neagu, precum și drama Evantiei și a tatălui său, Nicola.

6. Hai să cunoaștem personajele principale:

Cartea pune mai mult accentul pe viața din portul Sulina, neurmărind cu adevărat un personaj principal, motiv pentru care la fiecare capitol apar în mod continuu personaje noi, însă autorul a ales, totuși, să aducă într-un plan mai apropiat câteva personaje, printre care: Stamati Marulis, Penelopa Marulis, căpitanul Angelo Deliu, Logaridis, Nicola Marulis, Evantia Marulis, sublocotenentul Neagu, căpitanul Mincu, doctorul Barbă-Roșie, doctorul nenea Tomiță – Patriarhul Deltei, Ahile Buzatu. Dintre acestea, mă voi rezuma doar la cele două personaje care au determinat intriga poveștii.

– Nicola Marulis, „Americanul” – personajul a cărui apariție stârnește un val de iluzii în rândul locuitorilor din portul Sulina. Este un bătrânel mărunțel, tăcut, care își dorește să trăiască liniștit alături de rudele sale. Acesta are un trecut mai sumbru, fiind un fost condamnat din Guyana, America de Sud. Observând că oamenii nu doreau să accepte adevărul, când încerca să le spună că nu s-a întors bogat, el s-a complăcut în situația iluzorie creată în jurul său, bucurându-se, până la un anumit punct, de admirația și beneficiile primite.

– Evantia Marulis, „Sirena-Neagră”, „miss Șocolat” – personajul a cărui apariție este strâns legată de cea a tatălui, fiind considerată de celelalte personaje un exemplar exotic, având în vedere culoarea neagră a pielii. Este o tânără fragilă și inocentă, care se trezește instant în lumina reflectoarelor.

7. Despre scriere și limbaj:

„Europolis”, opera lui Jean Bart, este un roman clasic, istoric, de epocă, o adevărată monografie a portului Sulina, care îmbină echilibrat și armonios modurile de expunere: regăsim o narațiune care curge destul de fluid și care ne evocă într-un mod ușor de parcurs poveștile personajelor; ne întâmpină descrieri ample, vii, plăcute, bogate, dar care nu acaparează și nici nu îngreunează povestea, ci o conturează mai facil pentru ochii minții și pătrundem în poveste, ca ascultători pasivi, prin intermediul dialogului realist și, uneori, filozofic. Scriitura este destul de prietenoasă și nepretențioasă cu cititorii, în sensul că paragrafele sunt construite proporțional și ușor de parcurs, cu propoziții și fraze a căror lungime alternează și se îmbină grațios. În ceea ce privește limbajul, aș spune că este unul puțin mai pretențios, având în vedere faptul că sunt utilizate multe cuvinte marinărești, arhaisme și regionalisme, motiv pentru care este util un dicționar sau un carnețel pentru a nota unele cuvinte și a căuta ulterior sensul în dicționar (ediția citită de mine a avut și un glosar, pe care l-am apreciat foarte mult), iar pe parcursul lecturii am sesizat câteva greșeli de tipar.

8. Defilarea unor citate:

* „Noi, de copii, din apă am scos banul. Alții să scurme pământul și să asude în fabrici! Noi ne-am hrănit din apă întotdeauna. Care-i nebunul să-și arunce aurul în baltă, pe papură, pentru hârtie? Și bătrânul pirat arătă cu mâna lui vânjoasă spre largul mării, c-un fel de amenințare: Noi, care umblăm pe ape, știm să smulgem banul din ghearele valurilor, sfârși el, trântind în masa șubredă de lemn un pumn enorm ca un bolovan greoi.”

* „E destul o singură fustă să fâlfâie pe puntea unui vas și viața bordului se schimbă ca prin farmec – întregul echipaj începe a se agita electrizat.”

* „- Asta nu mă împiedică să constat, răspunse secundul, că, deși tehnica progresează, arta nautică – cea mai veche artă, căci omul întâi a născocit barca și pe urmă carul – scade, se pierde… adică se transformă din artă în știință. Mecanicul ia locul marinarului. Vaporul e o uzină flotantă. Fum, cărbuni, uleiuri și țiței. Meseria, caracterul, vocația se schimbă; se pierde originalitatea temperamentului naval. Numai pe-o navă cu pânzele umflate în vântul de la larg înțelegi frumusețea și poezia mărei.”

* „Ai să vezi acum unul dintre cele mai grandioase spectacole de natură. Observă culoarea apei. Două nuanțe bine distincte. Suntem în largul mărei, dar plutim deja în apele Dunărei. Vezi, toată suprafața-i albastră până la orizont, și numai în direcția spre care navigăm e o bandă lată cafenie, care taie oglinda mărei. Asta-i apa dulce, mâloasă, a fluviului, care trece peste apa sărată și limpede a mărei, fără să se amestece încă. Două domenii, două puteri formidabile ale naturei se întâlnesc aci sub ochii noștri. Fluviul dominator, care n-a cunoscut stavili în cale, și nicio forță nu l-ar fi putut opri, nu-și întrerupe cursul, continuă încă în larg, până ce-și pierde și apa și numele în mare. Aci dispare personalitatea Dunărei… după ce a înghețat apa a 130 de râuri, a scăldat șapte țări și cinzeci de orașe, tăind în diagonal Europa. Așa sfârșește, ca o ființă însuflețită, bătrânul Danubius, pe care anticitatea îl diviniza, socotindu-l fluviu sacru, fluviu rege. Rinul e romantic, Dunărea e clasică, eternă…”

* „- Tinerii în genere fac profunda greșeală că sunt prea respectoși cu femeile. Ei se înșeală amar; nu știu că femeile nu cer să fie respectate; ele vor să fie atacate cu toată îndrăzneala. O babă, ca și o fetiță, se bucură la fel când îi faci curte sau îi spui un compliment. Asta-i cea mai mare naivitate a tinereței de care nu-ți dai seama decât în vârsta regretelor. Tinerețea dacă ar ști… bătrânețea de-ar putea… ce profund adevăr coprind aceste vorbe banale…”

* „Soarele scăpata oglindit în ghiolurile Deltei – o bombă uriașă încălzită până la roșu în furnalul norilor aprinși în asfințit. Marea își schimba treptat culoarea: la țărm bande purpurii, în larg o pânză violetă, și în fund, pe curba imensă a orizontului, o linie subțire trasă c-un negru de cărbune.”

* „Eu n-am venit să-ți dau bromură, nici să te consolez. Vreau numai să-ți deschid ochii asupra vieții; nu căuta absolutul, nu lua totul în tragic. E ridicol și absurd să încerci marea cu degetul. Ești prea tânăr, n-ai experiență, nu cunoști încă specia asta de mamifere numite femei. Să știi de la mine că femeia este o piesă de schimb. Oricând poate fi înlocuită.”

* „Te-ai împotmolit de la prima decepție; te-ai sfărâmat de primul colț de stâncă ce ți-a ieșit în cale. Tu nu ști că viața e o mare caprițioasă, că are flux și reflux. Dacă ai demnitate nu trebuie să te cramponezi de o fustă.”

* „Ca și cameleonul, femeia își schimbă culoarea sufletească după bărbatul de care s-a lipit ca iedera de arbore. N-ai observat că nevasta unui pictor vorbește ca un critic de artă despre tablouri, deși nu avea la început nicio idee de pictură? Femeia care iubește un marinar vorbește cu pasiune, ca orice lup-de-mare, despre chestii navale, vapoare, furtuni și naufragii. Și pe aceeași femeie, dacă trece în brațele unui călăreț, o vei auzi discutând cu toată competința despre cai, iepe și hărmăsari, de herghelii, curse și hipodrom. Femeia nu-i decât un reflex al bărbatului.”

9. Concluzia la care am ajuns după lectură:

Cu toate că am terminat de citit cartea în aproximativ 4 zile, nu pot spune că este o carte care se citește ușor (m-am chinuit ceva cu ea, probabil și din cauza asemănării cu povestirea în ramă, a multitudini de personaje și a limbajului mai tehnic, pe alocuri, care, toate adunate, îți solicită o atenție mult mai sporită, pentru a te putea bucura de întreaga esență a cărții). Cartea nu pot spune că urmărește cu precădere vreun personaj, chiar dacă Evantia pare să se bucure de cel mai mult spațiu de povestire, ci fiecare capitol este construit ca să evoce câte un episod din viața locuitorilor și marinarilor din portul Sulina, pentru ca în final toate acestea să contribuie la crearea vieții portuare. Concluzia este că această carte nu conține neapărat o poveste în sine, care să conducă la vreo schimbare în sine, ci prezintă mai mult monografia portului Sulina, un adevărat centru multicultural și un punct important pe hartă. Astfel, consider acest roman o carte bună pentru delectare, studiu și cunoaștere a unei părți din istoria portului Sulina.

10. Mențiune de pozitivitate/negativitate:

Analizând toate aspectele prezentate, consider că este o carte bună, a căror descrieri m-au impresionat. Am apreciat și trimiterile geografice și faptul că a încercat să abordeze opera dintr-o perspectivă diferită față de cea obișnuită, aducând în prim plan locația – portul Sulina – ca personajul central al operei. Însă, cartea a conținut și câteva aspecte ce mi-au displăcut, cum ar fi modul de raportare asupra femeii (de exemplu, referirea la acestea prin utilizarea substantivului „fustă”), unele reacții ale personajelor pe care nu le-am înțeles și le-am considerat exagerate, dar și faptul că am simțit lipsa unui fir narativ mai cursiv. Cu toate acestea, cartea trece cu eticheta de pozitivitate ridicată.

11. Cui i s-ar potrivi ca și cadou:

Dacă cunoașteți pe cineva căruia îi place să citească despre porturi și marinari ori care sunt în căutarea unor cărți care înfățișează viața dintr-un port românesc, atunci această carte ar fi un cadou perfect. De asemenea, celor care le place să citească cărți care conțin referințe culturale și/sau celor care le place să descopere frânturi de istorie și geografie prin lectură, atunci ați găsit un posibil cadou. Dacă ați auzit pe cineva care caută să citească descrieri realiste privitoare la viața portuară și marinărească, atunci v-ați găsit un posibil candidat pentru cadou. Cartea mai poate fi oferită și celor care apreciază stilul povestirii în ramă. Și, nu în ultimul rând, fanii lui Jean Bart ar fi încântați să-și mărească colecția cu o altă carte aparținând autorului.

12. Evaluarea cărții:

Luând în calcul cele menționate anterior și având în vedere propriile mele preferințe, acord acestui roman nota 8 din 10.

Lăsați-vă amprenta!

ALLY

#apă #august #ColecțiaCarteaDeAcasă #DeltaDunării #dragoste #edituraErcPress #EugenBotez #Europolis #gelozie #JeanBart #literaturăRomânească #mare #marinari #moarte #multiculturalism #recenzie #recenziiCarte #răzbunare #Sulina #vară #viață

Ultimele pagini ale verii lui ’25

Salutare, entuziaști ai cuvintelor! A îngălbenit frunza din vii, iar toamna se apropie cu pași străvezii. Ce să mai, e deja aici, doar că nu mai are aceeași putere pe care mi-o amintesc din vremea copilăriei. Ori vara se răsfață, ori i-a schimbat harta toamnei, astfel că săraca nu mai știe calea. Oricum, oamenii continuă să se bucure de ultimele raze ale soarelui și încet-încet, se pregătesc de lunile mai puțin călduroase. Eu una deja mi-am stabilit lista de lectură (pe care iar nu o voi respecta, ha!), și aștept cu entuziasm să aud frunzele trosnindu-mi pe sub picioare în timp ce mă îndrept spre parc. Poate în această toamnă reușesc să citesc mai mult afară, pe băncuță.

Pe locuri, fiți gata,… am terminat!

Oricum, astăzi nu este despre visul meu de toamnă, ci despre ultimele pagini ale verii. Luna trecută, au apărut pe Instagram tot felul de provocări de lectură pentru ultimele zile din vară și m-am hotărât să particip și eu la una dintre ele. Nu prea mi-a ieșit, dar până la urmă, tot am reușit să bifez câteva titluri de pe listă. Ba mai mult, mi-am atins până și ținta stabilită de lectură pentru anul acesta! Ce surpriză!

Dar ca să n-o mai întind așa, hai să vă povestesc despre ce am mai citit luna trecută!

Mi-am început luna cu o carte ieșită de sub penița Agathei Christie: „Crima din Mesopotamia”. Provocarea lansată de asociație dicta ca pentru luna iulie să explorăm o poveste în care sunt prezenți arheologi. Cum am citit deja „Moarte printre nori” în urmă cu mai mulți ani, atenția mi s-a oprit asupra acestui roman. Agatha este o maestră, știm cu toții asta, iar Hercule Poirot nu-și pierde șarmul nici de această dată. Detectivului îi place să bârfească și să pregătească scena pentru marea revelație cu meticulozitate. În felul lui, este un arheolog de primă clasă, reușind să dezgroape artefactele fiecărei nelegiuiri în parte prin conversație și activitatea propriilor celule cenușii. Mi-a plăcut foarte mult modul în care autoarea a construit acțiunea, relatând totul din perspectiva unui martor ocular.

Am terminat cartea cu zâmbetul pe buze și un gol în minte: eu ce mai citesc acum?, deși trei turnuri înalte de un metru mă judecau din colțul camerei. Și pe care credeți că am ales-o în continuare? Ei bine, pe niciuna! M-am învârtit pe diverse pagini de internet și am ajuns iar pe Netgalley, de unde am obținut două titluri.

Trebuie să citesc mai mult despre Tibet.

Primul a fost „The Path of Dalai Lama” (în traducere „Calea lui Dalai Lama”), un roman grafic scurt care urmărește viața și învățăturile celui de-al paisprezecelea Dalai Lama. Tom Taylor, alături de Matyáš Namai ne poartă pașii prin Tibet, unde ne este prezentată viața pașnică a oamenilor, alături de câteva aspecte culturale specifice vieții de dinaintea ocupației comuniste.

Fiecare pagină a fost viu colorată, aducând în prim-plan o paletă de culori evocatoare atât pentru vechiul stil tibetan, cât și pentru viața din timpul războiului. În principiu, mi-a plăcut, însă au existat câteva momente de fricțiune între stilul narativ și logică. Am avut impresia că autorii au uitat de unde au pornit, efectuând o tranziție bruscă de la o narațiune realizată la persoana a treia singular la persoana întâi singular și utilizând o voce narativă destul de puerilă.

După o vreme, m-am întors la o carte de non-ficțiune, „Manualul Limbajului Trupului”, scrisă de Allan și Barbara Pease, pe care am început să o citesc în urmă cu un an-doi, dacă îmi amintesc bine. Deși limbajul utilizat este simplist și presărat cu tot felul de exemple, mi-a fost greu să o termin pentru că mintea mea avea nevoie de acțiune. Așa că am făcut o pauză la scurt timp după ce am găsit în cutia poștală electronică o confirmare din partea unei edituri internaționale.

În sfârșit, am descoperit și eu echivalentul în limba engleză pentru „cucută”.

Am auzit pentru prima dată despre T. Kingfisher de la Carri, o cititoare stabilită în Coreea de Sud. Am devenit curioasă și mi-am pus în minte să citesc măcar o carte scrisă de această autoare. Ei bine, iată că Tor mi-a îndeplinit dorința în momentul în care mi-a transmis un exemplar al cărții „Hemlock and Silver” (în traducere „Cucută și argint”). După cum vă puteți imagina, am fost foarte entuziasmată să mă apuc de lectură, deși după vreo cincizeci-șaizeci de pagini, entuziasmul meu a început să se dezumfle.

Am pornit de la ideea că autoarea ne va spune un alt fel de poveste a Albei ca Zăpada, însă până am ajuns la castel și am reușit să o descoperim pe fată, a durat peste cincizeci de file. Personajul principal, Anja, vorbește prea mult și nu acționează suficient. În majoritatea timpului își aduce aminte de modul în care a început să se joace cu otrăvurile sau își face griji cu privire la modul de interacțiune cu regele văduvit. Abia atunci când descoperă o pisică vorbitoare încep lucrurile să se miște. Mi-ar fi plăcut ca lumea oglinzilor și a merelor otrăvite să fi fost explorată mai mult, ca să nu mai vorbesc despre potențialul ratat al poveștii reginei malefice. Totul a fost rezumat în câteva pagini, iar misterul s-a disipat rapid. Am scris mai multe pe Instagram.

Și iată că am ajuns la ultimul titlu citit în luna august: „iLove”, scris de Naomi Gibson. L-am văzut la un moment dat pe Elefant și evident că nu l-am cumpărat. Apoi, am trecut prin Cărturești unde l-am întâlnit iar. L-am ridicat de pe raft, l-am analizat, apoi mi-a atras atenția sintagma „inteligența artificială”. Noroc că am citit ce scria pe spatele coperții, altfel ar fi durat o eternitate (sau mai mult) să ajung la această poveste. De ce? Ați ghicit: nici coperta și nici titlul tradus în limba română nu mi-au atras atenția. Originalul arăta mai bine: „Every Line of You”.

Ca și în cazul romanului precedent, și aici aș putea vorbi fără încetare despre ce putea fi făcut mai bine, deși notele acordate sunt diferite. Acestui titlu i-am acordat 5/5 steluțe pentru că a reușit să mă țină în priză prin acțiune. De această dată întâlnim o adolescentă de 17 ani, foarte pricepută la sistemele digitale, dovadă că în termen de trei ani și-a construit propriul sistem de inteligență artificială. Lucrurile iau însă o turnură mai întunecată după ce Servciile Secrete îl descoperă pe Henry, LLM-ul obsedat de spargeri și de creatorul său.

Lăsați-vă amprenta!

Așa se încheie vara mea. Sunt curioasă, totuși, să vă citesc gândurile despre oricare dintre aceste titluri, în cazul în care v-a trecut vreunul prin mâini. Dacă nu, care sunt poveștile alături de care v-ați delectat vara aceasta? Ce lecturi interesante v-au colorat ultimele zile ale verii?

Întoarceți pagina,

Maria

#AgathaChristie #AllanBarbaraPease #carti #DalaiLama #inteligentaArtificiala #NaomiGibson #recenzii #recenziiCarte #TKingfisher #vară

Ne pierdem prin Pădurea umbrelor?

Salutare, entuziaști ai cuvintelor! În urmă cu aproximativ două luni, una dintre cunoștințele noastre de pe Instagram, Anca Manole, și-a publicat primul roman și, pentru a sărbători, a organizat o tombolă. Într-un fel sau altul, m-am hotărât să particip și eu, iar norocul mi-a surâs. Așa se face că am primit direct de la autoare cartea „Pădurea Umbrelor”, o poveste care ascunde în ea imaginea unor iele răzbunătoare.

Deși sezonul lor s-a încheiat, iar eu am citit cartea luna trecută, tot mi-ar plăcea să vă povestesc despre ea. Voi începe simplu, cu o felicitare pentru Anca fiindcă a avut curajul de a-și face publică ideea și o mențiune a bookbite.ro, un loc în care cărțile își reînnoiesc straiele și ajung pe rafturile cititorilor cu un brâu colorat. De ce Bookbite? Pentru că alături de ei s-a decis și Anca să își publice povestea într-un format aparte, cu margini colorate.

Dar înainte de toate, vă rog să țineți cont de faptul că nu am fost sponsorizate și nici nu avem vreo colaborare activă cu autoarea sau magazinul de carte, iar toate părerile exprimate aici sunt doar ale mele. Cu acest comentariu pe masă, putem continua.

Iubesc să primesc cărți pe care oamenii și-au lăsat amprenta în cuvinte! 😊

TITLU:

AUTOR:

CATEGORII:

NUMĂR PAGINI:

PUBLICAT DE:

„Pădurea Umbrelor”

Anca Manole

contemporan, autohtoni, fantastic

198

Editura Celestium Oradea

Rezumat

Povestea începe simplu, cu prezentarea Anei care descoperă că este însărcinată în baia murdară a unei cafenele. Evident, nu îi spune nimic soțului ei, Tudor, care în ultima vreme pare tot mai preocupat de identificarea unei idei care să le aducă succesul ca jurnaliști de investigație.

În cele din urmă, Tudor descoperă o știre scurtă despre dispariția misterioasă a unor persoane în pădurea de la marginea satului Cernașov. La scurt timp, cuplul se decide să filmeze un documentar despre iele, bazat pe poveștile sătenilor din această localitate, astfel că părăsesc Bucureștiul și se îndreaptă spre poalele Carpaților. Ajunși aici, cei doi se cazează într-o casă părăginită de la marginea satului, unde umbrele încep să se strecoare în mintea Anei și să îi acapareze sufletul.

Personajele

Trebuie să recunosc că am citit recenzii ale cărții înainte să mă apuc de ea, astfel că mi-am făcut tot felul de scenarii bazate pe impresiile celorlați cititori și a rezumatului de pe copertă. Ei bine, cu toate acestea, părerea pe care mi-am format-o despre personaje a fost complet diferită de a celorlalți cititori. De ce? Vedeți mai jos.

• Ana — personajul central. Este o tânără care își iubește soțul, însă întreaga ei lume ajunge să se rezume la viața secretă care îi crește în pântec și la imaginea ielelor care îi bântuie visele. Deși inițial s-a arătat oarecum reticentă față de ideea de a călători spre Cernașov și a filma documentarul propus de Tudor, până la urmă ajunge să fie singura care își dă interesul pentru poveștile sătenilor. Tot ea este cea care încearcă să descopere ce știu oamenii locului, ajungând chiar să facă schimb de interese cu Tudor pe alocuri.
• Tudor — personaj secundar. Soțului Anei îi place să filmeze documentare. Cum anume? Nu prea am înțeles. El vine doar cu ideea și insistă să rămână în sătuc pentru a filma documentarul, însă tot ceea ce face este să își curețe camerele de filmat și să tot editeze materiale pe care nu știu de unde le-a scos. Odată ajuns în Cernașov, nu manifestă niciun interes pentru investigarea miturilor din jurul ielelor și devine chiar confuz atunci când Ana încearcă să descopere secretele umbrelor, ca să nu mai menționez că și acest om se închide în el, iar pe alocuri face schimb de personalități cu Ana.
• Andrei — personaj secundar. Fiul groparului. Cumva, am impresia că autoarea a încercat să-l transforme într-o aventură emoțională pentru Ana, sau un tip de rival pentru Tudor, tocmai pentru a ilustra contrastul dintre cei doi. În cazul lui, consider că scriitoarea putea explora și aborda subiectul cu mai multă încredere, pentru a evidenția cu adevărat contrastul și conflictul ce se naște între cei doi bărbați. În forma actuală parcă am văzut o legumă fiartă și… o felie de castravete privindu-se una pe cealaltă.
• Adela — personaj secundar. O tânără care s-a sinucis în pădurea de la marginea satului. Nu vă spun mai multe despre ea pentru a nu strica misterul.

Gânduri

Dacă auziți șoapte din pădure… mai bine nu priviți în urmă.

Cel mai ales dintre pământeni. Doar că este o femeie pe care o cheamă Ana. Mă întreb dacă nu cumva Anca și-a substituit-o sau i-a ales numele pentru a ilustra sacrificiul meșterului Manole. Ceea ce nu am înțeles însă a fost de ce tocmai ea. Ielele au ales să o bântuie pe femeie deși nu ea și-a dorit să le tulbure liniștea. Tot Ana este și cea care trage toate ponoasele, deși nici la finalul poveștii nu mi-a fost clar de ce ea și nu Tudor. Mi-ar fi plăcut ca autoarea să fi explorat mai mult mitul ielelor și să fi oferit un motiv mai puternic pentru care Ana este cea care se afundă printre umbre, mai ales că instrumentele erau deja acolo. Tot ce avea de făcut era să îi permită lui Tudor să scărmăne printre legendele locale, poate chiar să o forțeze pe Ana să încalce o regulă care să atragă tot blestemul asupra ei și atunci finalul ar fi rămas același.

Tu ești eu, iar eu sunt tu. La câteva pagini distanță de primul capitol, am observat o schimbare de ritm și o inversare a intereselor (poate chiar a personalităților) personajelor. Tudor mi-a părut complet dezinteresat, iar Ana tot mai interesată de ceea ce se întâmplă în jur. Ba mai mult, Tudor nu întreprinde mai nimic și parcă uită brusc pentru ce motiv se află în acel sat. Omul nu face nicio investigație, doar cască gura prin pădure o dată, repară un gard și o ia în derâdere pe Ana pentru că întreabă despre iele și pare să ia în serios avertismentele bătrânilor. Nu are sens.

Oaia neagră a albit. Așa cum am menționat mai sus, toți cititorii ale căror gânduri au ajuns și la mine l-au văzut pe Tudor ca pe un imbecil. Nu mă înțelegeți greșit, și eu cred asta, doar că nu din aceleași motive. Mai toată lumea consideră că omul este groaznic pentru că nu îi dă atenție soției, însă din perspectiva mea, Ana este cea care poartă o bună parte din vină. Femeia nu comunică, ține totul ascuns și nu-i oferă șansa lui Tudor de a afla despre sarcina surpriză decât după ce este prea târziu. În aceeași măsură nu-i spune nici despre lucrurile stranii care i se întâmplă.

Ielele dansează, mintea-mi vânează. Cuvintele curg ca un pârâu de sub penița Ancăi, lin și ușor, aproape ca într-un basm, iar modul în care le descrie pe mândrele iele este eteric. În timp ce citeam, m-am trezit dorindu-mi să le desenez, apoi să reinterpretez coperta bazat pe acțiune și imaginea diafană a ielelor și a pădurii. De fapt, chiar am schițat ceva, dar încă mă gândesc la varianta pe care să o aleg.

Concluzie

M-am gândit ceva la scorul pe care l-aș acorda acestei povești, iar concluzia tot nu mi-este foarte clară. Tot ce știu este că în acest format povestea se încadrează undeva între trei și patru steluțe. Am scăzut o steluță din scor pentru că ediția care a ajuns la mine avea o pagină lipsă (44), însă Anca mi-a confirmat că i-a informat deja pe cei de la editură să îndrepte eroarea. De asemenea, am încadrat tot aici și schimbarea tonului narativ și amestecarea timpurilor verbale pe alocuri. În plus, mi-ar fi plăcut să văd și nu să mi se spună fiecare acțiune a personajelor („arată, nu spune”) astfel încât să simt cu adevărat că povestea se încadrează în genul literar sub care a fost promovată—horror psihologic intens. Și ca să se înțeleagă, eu fug de horror, iar de această poveste n-am fugit. Cel mult aș fi descris-o ca fiind plină de mister.

Lăsați-vă amprenta!

Voi ce povești scrise de autori români contemporani ați mai citit? Ați mai întâlnit cărți prin care se ascund diverse tradiții sau mituri românești?

Întoarceți pagina,

Maria

#ancaManole #iele #recenzie #recenzii #recenziiCarte #traditii

Timpul petrecut cu Doamna Dalloway a Virginiei Woolf

1. Un citat reprezentativ din carte:

„Cu fiecare an, simțurile ei erau mai adânci, mai pătimașe. Se întețeau, vai, e drept, recunoscu Peter, dar ar trebui să fim bucuroși – crește și experiența.”

2. Scurtă perspectivă asupra citatului:

Uneori nu realizăm că odată cu trecerea timpului, trecem și noi prin viață, căpătând amintiri și experiențe și, totodată, dezvoltându-ne și crescând… Cam așa ne povestește și Virginia Woolf despre timp, în cadrul acestui citat: fiecare an ne face să ne ascuțim sentimentele și simțurile, să fie mai profunde – ca, în cele din urmă, să contribuie la crearea experienței.

3. Povestea din spatele alegerii cărții:

Iată-ne în luna lui Cuptor și cu o alegere de carte în oglindă cu luna iulie a anului trecut, din punct de vedere al scriitoarei. Mi-am zis că ar trebui să mai dau o șansă cărților acestei autoare, având în vedere recenzia mai critică asupra operei „Orlando” și având în vedere și modul cum m-am decis să aleg anul trecut cartea pentru recenzie – cu alte cuvinte: eram datoare să citesc, într-un viitor apropiat, și „Doamna Dalloway”.

4. Sumar al cărții:

5. Rezumatul cărții:

Nici nu știu de unde să încep! (dacă veți citi cartea, probabil veți avea o remarcă asemănătoare). După ce am terminat-o de citit, am realizat faptul că această operă – ca un calup mare de cașcaval nesecționat (este un roman care nu beneficiază de nici o împărțire, structură – nu există capitole, părți sau altele asemenea – doar scris de la început până la sfârșit) – nu are început și sfârșit, ci ne aruncă, destul de direct, în miezul problemei (dacă s-ar putea numi așa).

Astfel, cartea începe prin a ne descrie un început al unei zile de iunie din viața doamnei Clarissa Dalloway, care merge să cumpere flori pentru serata pe care o pregătea în aceeași zi. Între timp, se mai întâlnește cu vechi prieteni și cunoștințe, moment în care apar integrate în operă amintirile din tinerețe. Contrar așteptărilor cititorilor, cartea nu se rezumă doar la a o urmări pe doamna Dalloway, navigând prin prezent cu vâslele amintirilor tinereții, ci povestea trece instant la un alt personaj, de obicei, la unul cu care tocmai s-a întâlnit, care își prezintă și el parte din trecut și prezent (de cele mai multe ori se fac referiri și la doamna din titlu). Însă aceste pase de perspective sunt destul de haotice și bruște, încât îți creează o stare de confuzie, care se transpune prin a vedea marea majoritate a operei ca un non-sens.

De asemenea, autoarea a mai adăugat două personaje în plus: Septimus Warren Smith și soția lui, Lucrezia (Rezia), a căror poveste nu are legătură cu doamna Dalloway (nici nu se cunosc). Și în cazul lor, prezentul și trecutul celor doi sunt integrate în același mod de ping-pong – se sare de la un personaj la altul, de la o poveste la alta (și te poate pierde și pe drum). Ca o mică remarcă, cred că titlu inițial al operei – „Orele” – ar fi fost mult mai potrivit și sugestiv, întrucât chiar asta se prezintă: câteva ore din viața și gândurile personajelor.

6. Hai să cunoaștem personajele principale:

– Clarissa Dalloway – protagonista feminină, în jur de 52 de ani, personajul eponim, în jurul căruia gravitează întregul roman. Este o englezoaică tipică din clasa superioară, căsătorită cu un politician, despre care autoarea spune că „nu se pricepea să gândească, nici să scrie, nici măcar să cânte la pian. (…) adora succesul; detesta neajunsurile; simțea nevoia să placă; debita o grămadă de prostioare…”, iar talentul ei consta în a da serate.

– Peter Walsh – protagonistul masculin, în jur de 50 de ani, asupra căruia reflectorul cade adesea, fiind vechiul iubit al Clarissei Dalloway. După ce a fost respins, acesta a plecat în India, căsătorindu-se pe vas, lăsând impresia că este un personaj care se joacă cu inima femeilor, dar care este și sensibil.

– Septimus Warren Smith – protagonistul masculin, în jur de 30 de ani, un veteran de război căsătorit cu o domnișoară italiană, Lucrezia, și care nu face parte din universul doamnei Dalloway, ci doar apare într-o prezentare paralelă. Acesta suferă din cauza ororilor războiului, având probleme cu sănătatea mintală.

7. Despre scriere și limbaj:

„Doamna Dalloway”, opera Virginiei Woolf, este un roman modern, care aduce în prim plan tehnica narativă a fluxului conștiinței, un roman fără o structură, fără capitole (ar putea fi considerat un roman plat), conținând și câteva elemente ce pot conduce la ideea de elemente autobiografice (chiar dacă nu sunt evidente și abundente, consider că există câteva asemănări cu viața scriitoarei – cum, de altfel, cred că toate operele ei conțin ceva din propria ei viață). La fel ca în cazul lui „Orlando”, scriitura este de tip bloc, dar un bloc cu mai puține etaje, printre care se mai strecoară și câteva case, în sensul că paragrafele sunt foarte stufoase și interminabile, întinzându-se, de principiu, pe una-două pagini, ceea ce produce o lectură mai dificil de parcurs (în special când povestea din carte cam lipsește și mai mult te amețește). De asemenea, stilul frazelor este același: există multe fraze care par interminabile.

În acest caz, pot spune că există mai mult dialog, dar nu vă așteptați la ceva grandios – este ceva mai de suprafață, superficial – așa, să te mai trezească puțin din transă, însă este îmbinat, pe alocuri, într-un stil ciudat cu vocea pasivă, care te face să devii puțin năuc. În schimb, vă puteți delecta cu multă descriere și narațiune, presărată cu monolog (acel mirobolant flux al conștiinței). Descrierea este frumos realizată, însă, uneori, își pierde din farmec, din cauza paragrafelor și frazelor nemărginite. În privința narațiunii îmbinate cu monolog, pot spune că dă impresia de monotonie, confuzie și non-sens, în cele mai multe cazuri, din simplul motiv că sunt multe personaje pe care le urmărește și sare de la unele la altele, pe nepusă masă, și nu se realizează o tranziție mai fină și prietenoasă cu cititorul.

Referitor la limbaj, pot spune că, în cazul acestei opere, Virginia Woolf și-a exprimat ideile într-un mod plăcut, curat, fără înjurături (ceea ce am apreciat foarte mult, spre deosebire de „Orlando”). Pe parcursul lecturii nu veți întâlni prea multe cuvinte al căror sens să-l căutați în dicționar. În ediția citită de mine, am identificat o singură greșeală de tipar, însă am găsit destul de frustrant faptul că nu s-a adăugat și un mic cuprins cărții (era mult mai plăcut să văd că prefața o găsesc la pagina x, tabelul cronologic la pagina y și romanul la pagina z), iar aceea prefață cred că ar fi trebuit să fie mai degrabă o postfață, întrucât era un comentariu și o povestire la întregul roman – așa că dacă veți citi aceeași ediție ca mine, vă recomand să lăsați prefața la finalul lecturii, dacă nu vă plac spoilerele.

8. Defilarea unor citate:

* „În ochii oamenilor, în legănarea, tropăitul sau târșâielile lor, în zbucium și în larmă, în trăsuri, automobile, omnibuze, furgonete, în oameni-sendviș care își târăsc picioarele sau se clatină, în fanfare, în flașnete, în zborul triumfător, în uruitul și ciudatul cânt acut al vreunui avion din înalturi; toate acestea alcătuiesc ceea ce iubea și ea: viața, Londra, în acest moment din luna iunie.”

* „Căci într-o căsnicie trebuie să existe o oarecare toleranță, o oarecare independență între doi oameni care trăiesc împreună zi de zi în aceeași casă.”

* „Ciudat, își spuse ea, oprindu-se pe palier și compunându-și înfățișarea de diamant, de persoană unitară, ciudat cum stăpâna casei simte suflul exact, toanele locuinței sale!”

* „- Și tu ce-ai mai făcut? îl întrebă.

Așa cum înainte de o bătălie caii răscolesc pământul cu copita, își scutură capetele, lumina lucește pe crupele lor, grumazul li se încordează, tot astfel Peter Walsh și Clarissa, așezați alături pe canapeaua albastră, se provocau unul pe celălalt.”

* „Și în minte lui, plată ca o baltă, se prăbușiră trei mari emoții: înțelegerea, o vastă iubire de oameni și, în sfârșit, ca un corolar al primelor două, o nestăpânită, o minunată încântare, de parcă în creierul lui o mână străină ar fi tras sfori, ar fi ridicat storuri, iar el, care nu avea nici un amestec în toate astea, stătea în capătul unor drumuri fără de sfârșit pe care, dacă ar fi vrut, ar fi putut hoinări. De ani de zile nu se mai simțise atât de tânăr.”

* „Dar amuzamentul lui se fărâmițase în atomi pentru că fusese pe jumătate simulat, după cum știa și el foarte bine; toată escapada cu fata fusese inventată, inventată așa cum ne inventăm cea mai bună parte a vieții, își spuse el, ne amăgim pe noi înșine născocind-o pe ea, amuzându-se de minune. Și ceva în plus. Dar pe cât era de ciudat, pe atât era de adevărat; nu poți niciodată împărtăși ceva – totul se fărâmițează în atomi.”

* „Oamenii care uită ne pot răni, ingratitudinea lor ne poate roade sufletul, dar glasul acesta, curgând nesecat, an după an, târăște cu el tot ce-i iese în cale; această promisiune; se înfășoară în jurul lor și le duce cu el, așa cum în dura alunecare a unui ghețar gheața prinde un fragment de os, o petală albastră, câțiva stejari și îi rostogolește mai departe.”

* „… și simțea că și Peter era un vechi prieten, un prieten adevărat – căci ce contează absența? ce contează distanța? Voise în repetate rânduri să-i scrie, dar rupsese scrisorile, totuși simțea că el înțelege, pentru că oamenii înțeleg unele lucruri fără să fie nevoie de cuvinte, așa cum realizezi că îmbătrânești, și ea îmbătrânise…”

9. Concluzia la care am ajuns după lectură:

Problema este că nu prea am ajuns la o concluzie – este o carte care m-a lăsat indiferentă și cu puține informații despre poveste și sensul ei. De fapt, mai corect ar fi să spun că nu i-am găsit sensul – nu am înțeles ce era special la aceste personaje și de ce au fost alese ele și nu altele (poate există o mică excepție – Septimus Smith), și nici adevăratul motiv al declanșării acelor amintiri, nu foarte bine conturate (când citești o carte, te aștepți ca extraordinarul să fie scos din rutină, chiar dacă este ceva banal; să fie povestit într-o așa manieră încât să-l facă să strălucească și să atragă, să te facă să te gândești încă la acel subiect). Dar nu, senzația după lectură rămâne aceeași ca povestea – plată, fără onduleuri.

Probabil, simțindu-mă presată de faptul că trebuia să citesc cartea și să îi fac recenzia, am terminat-o de citit foarte repede – în aproximativ două zile (în condițiile în care cu greu m-am convins să iau cartea din bibliotecă și, apoi, chiar să mă apuc de lectură, pe ultima sută de metrii). Totuși, o posibilă concluzie poate fi următoarea: cartea se citește destul de ușor (dacă te simți cu musca pe căciulă și ai un termen limită), întrucât nu conține noțiuni pompoase, evenimente extraordinare sau o acțiune incitantă, însă poate să producă confuzie și să trezească sentimentul că opera nu are sens sau o anumită greutate.

10. Mențiune de pozitivitate/negativitate:

Analizând toate aspectele prezentate, această carte m-a lăsat indiferentă, nu a fost nici o carte foarte groaznică, dar nici o carte foarte bună – ceva mediocru, care speram să fie mai interesantă. Într-adevăr, am apreciat, pe alocuri, stilul de scriere al autoarei, descrierea (cu unele excepții) și am identificat, totuși, o parte mai bună a cărții, respectiv partea care îi urmărea pe soții Smith, Septimus și Lucrezia, precum și acele referințe culturale ale perioadei și mica conexiune cu istoria acelor vremuri.

11. Cui i s-ar potrivi ca și cadou:

Dacă cunoașteți pe cineva care este înnebunit după tehnica narativă a fluxului conștiinței, atunci această carte ar fi un cadou perfect. De asemenea, celor care le place să citească cărți care conțin referințe culturale (artă, literatură, muzică) și/sau celor care le place să descopere frânturi de istorie prin lectură, atunci ați găsit un posibil cadou. Dacă cunoașteți pe cineva care apreciază să citească cărți cu un conținut care cuprinde și pasaje mai întunecate, morbide sau stranii (în cazul acestei cărți, spre final vă puteți delecta cu astfel de scene), atunci v-ați găsit un posibil candidat pentru cadou. Și, nu în ultimul rând, fanii Virginiei Woolf ar fi încântați să-și mărească colecția cu o altă carte aparținând autoarei.

12. Evaluarea cărții:

Luând în calcul cele menționate anterior și având în vedere propriile mele preferințe, acord acestui roman nota 6 din 10.

Lăsați-vă amprenta!

ALLY

#12amprenteliterare #12amprenteliterare2025 #12luniîn12cărți #12luniin12carti #amintiri #ColecțiaRaoClasic #DoamnaDalloway #edituraRao #istorie #iulie #literaturăEngleză #moarte #numeșilocuri #numesilocuri #prezent #prietenie #recenzie #recenzii #recenziiCarte #timp #trecut #vară #viață #VirginiaWoolf

O escrocherie a sorții pictată de Elizabeth Lim

Salutare, entuziaști ai cuvintelor! Astăzi vom călători într-o lume care, cred eu, se potrivește tare bine cu sezonul. Peste mări și țări, dincolo de pagini îngălbenite, ne așteaptă lumea creată de Elizabeth Lim, o continuare a poveștilor din A’landi. De această dată, însă o vom cunoaște pe Truyan Saigas și pe bestia alături de care ajunge în regatul de sub apă. Povestea, în original, este numită „A Forgery of Fate” (tradusă de mine ca „O imitație a sorții”, dar rămâne de văzut cum o vor traduce cei de la Editura Corint; am o vagă bănuială că ei se vor ocupa de ea.)

Dar înainte de orice, un scurt comentariu: am primit această carte din partea editurii Hodderscape prin intermediul Netgalley pentru a o citi în avans și pentru a-mi exprima o părere sinceră. Spoiler alert: m-a cucerit premiza.

TITLU:

AUTOR:

CATEGORII:

NUMĂR PAGINI:

PUBLICAT DE:

„O imitație a sorții“

Elizabeth Lim

fantastic, romantic

440

Hodderscape

Rezumat

La baza romanului stă chiar povestea clasică „Frumoasa și bestia“, căreia Lim îi oferă o viață nouă: o infuzează cu mituri și imagini din Asia de Est, pe care le pictează cu îndemânare într-o nouă imagine. Perspectiva este singulară, totul fiind povestit de Turyan Saigas (Tru), fiica unui pirat și a unei clarvăzătoare.

După ce tatăl său dispare în timpul unei călătorii pe mare, Tru începe să-și utilizeze noile abilități pentru a strânge bani și a părăsi Gangsun, locul în care a copilărit, alături de surorile și mama sa. Astfel, după ce îl întâlnește pe Gaari, Saigas începe să falsifice picturi și să le vândă nobililor. În cele din urmă, viața ei ia o turnură neașteptată după ce mama ei, care-și pierde puterile și, în același timp, toți banii la jocurile de noroc, pariază pe viața uneia dintre fiicele sale. Disperată, Truyan acceptă propunerea unui dragon se a-i deveni soție în aparență.

Personajele

• Truyan Saigas—personajul principal. Este o fată cu păr albastru care nu se integrează în peisaj și care poate picta viitorul.
• Elang—personajul principal masculin. Este un tânăr pe jumătate om, pe jumătate dragon. Aparent arată groaznic. Cel puțin pe jumătate. Se ascunde în spatele unei măști.
• Mama lui Tru—personaj secundar. Este o persoană care te face să-ți smulgi părul din cap. Dar o înțeleg. Are doar o viziune diferită.
• Regele Dragon—personajul negativ. Este bunicul lui Elang, unul dintre cei opt nemuritori. El conduce mările și aruncă pedepse în stânga și în dreapta după cum consideră potrivit.

Gânduri

Am mai citit o serie scrisă de autoare („Sângele stelelor“) în urmă cu trei-patru ani și tot ce pot spune este că observ o îmbunătățire majoră a scriiturii. Pe atunci m-am tot lovit de o lipsă de logică și de câteva alte probleme pe care nu le-am mai întâlnit aici la fel de mult. Am observat, totodată, că autoarea are o afinitate pentru inamicii deveniți iubiți.

Suntem străini dar ne urâm la prima vedere și apoi… ne iubim. Este o idee clasică pe care majoritatea cititorilor o devorează. Deși pe mine mă deranjează antipatia gratuită (așa cum se întâmplă pe alocuri și aici), uneori o înțeleg. Tru și Elang sunt doi străini care ulterior ajung în conflict. De la conflict se ajunge la o căsătorie aranjată, iar de aici până la o iubire adevărată nu lipsește decât o bătaie de inimă. Mai exact, bătaia inimii lui Elang.

O căsătorie aranjată? Știm deja încotro ne îndreptăm. Este lesne de înțeles că într-un fel sau altul, pactul original va fi încălcat. Cum s-ar spune, „toate drumurile duc spre Roma“. Ceea ce am apreciat au fost scenele curate, bătăile timide ale inimii lui Elang și momentele în care cei doi interacționau în fața celorlalte personaje, deși mi-ar fi plăcut o destrămare mai lină a ghemului ce-i leagă.

Încurcate sunt căile sorții. Lucrurile nu par niciodată simple la prima vedere, dar atunci când privești în urmă, totul pare să capete sens. Într-un fel, Truyan Saigas pare să fie exact întruchiparea acestei idei. Copila se trezește brusc fără tată, familia ei e pe punctul de a se destrăma, apoi apare un dragon semi-sânge pregătit să răstoarne lumea subacvatică. Că să nu mai menționăm secretele fiecărui personaj.

Repetiții fără ambiții. Rezolvarea finală a fost prea ușoară și cred că finalul a fost ușor grăbit. Au existat mai multe scene în care Tru își exersa abilitățile artistice sub apă, fără prea multă substanță, și unele momente în care s-a decis brusc că va salva ea creaturile pierdute ale mării, momente în care i-a lipsit în întregime instinctul de autoconservare. Multe dintre ele s-au repetat inutil. Aici, Lim și-a ratat șansa de a explora regatul subacvatic și de a încerca mai multe lupte împotriva răului care ar fi putut să consolideze relația dintre Tru și Elang. În fine, până la urmă, nu m-a scos din sărite așa cum a făcut-o Maia Tamarin.

Magia are și ea limitele ei. Să-mi explice careva cum fierbe apa sub apă și cum se pictează o hârtie sub apă. Nu știu cum se face, dar de fiecare dată, Lim uită că lumea pe care a creat-o funcționează puțin diferit față de cea reală. Cumva, am impresia că dramatizează în oglindă, dar omite puncte importante. Pot să înțeleg că unele lucruri pot fi omise, dar, serios acum, o sirenă bucătar gătește tăieței cu ou și alte feluri de mâncare omenești sub apă, în oale și farfurii care fierb… în timp ce cu toții plutesc pur și simplu într-un castel subacvatic… Nu înțeleg. Măcar dacă alegea să menționeze că totul este pus sub semnul magiei într-un fel sau altul. Dar nu. La fel se întâmplă și cu vopselele și hârtia pe care desenează Tru. E impecabilă și vopseala rămâne în container, la fel de vibrantă și colorată ca și pe uscat.

Concluzie

Un lucru e sigur: Elizabeth Lim știe cum să își aleagă titlurile și, pe lângă asta, a dezvoltat o relație frumoasă cu artiștii din spatele coperților cărților ei. Toate sunt minunate. Atrag repede atenția. Și la fel o fac și premizele poveștilor ei. Acesta este și cazul romanului „O imitație a sorții” care combină lumea lui Ariel din „Mica sirenă”, cu mitul dragonilor din Est și cu povestea „Frumoasa și bestia”. Rezultatul este un fir narativ ușor de urmărit și intrigant. Lăsând lucrurile mai puțin lipsite de logică la o parte, voi rotunji punctajul la cinci steluțe, în favoarea autoarei.

Lăsați-vă amprenta!

Care este cartea voastră preferată bazată pe un basm repovestit?

Întoarceți pagina,

Maria

#ARCReview #fantasy #fantezie #mituriAsiatice #recenzie #recenziiCarte #repovestirii

Lumea plutitoare și fetița dansatoare

Salutare, entuziaști ai cuvintelor! Nu știu cum, necum, au trecut deja patru luni, iar în acest timp am reușit să citesc mai mult decât am citit anul trecut. Listele voastre de lectură cum arată, retrospectiv? Ați reușit să citiți măcar o carte pe lună? Dacă aveți nevoie de motivație, Ally v-a lansat o provocare.

Deși anul acesta m-am hotărât să iau parte la câteva provocări literare și să reduc din titlurile necitite de pe raft, atenția mi-a fost captivată de titluri noi pe care fie le-am achiziționat direct sau le-am solicitat de pe la diverse edituri. Așa se face că printre ele a ajuns să se numere și „The Floating World” (sau „Lumea plutitoare”, așa cum am tradus eu titlul), primul roman din seria autoarei Axie Oh.

Ca întotdeauna, am descoperit titlul din pură coincidență, în timp ce verificam titlurile în curs de apariție așa cum erau ele prezentate pe site-ul Netgalley. Coperta colorată și numele autorului mi-au captat repede atenția, astfel că am solicitat o copie a poveștii. Din fericire, Hodderscape a acceptat rapid, astfel că îi mulțumesc echipei. Este întotdeauna o bucurie să citesc un mail de acceptare a unei astfel de colaborări.

Dar hai să n-o mai lungim atâta și să vă povestesc despre romanul ce urmează să apară pe data de 13 mai.

TITLU:

AUTOR:

CATEGORII:

NUMĂR PAGINI:

PUBLICAT DE:

„Lumea plutitoare”

Axie Oh

fantastic, aventură

368

Hodderscape

Rezumat

Totul este liniștit în satul Goreyo până într-o zi când sătenii sunt atacați de un demon. Disperată să-și salveze familia, Ren, o acrobată plină de neastâmpăr, îi dezvăluie lumii adevărata sa identitate după ce eliberează un jet de lumină. Astfel devine o țintă sigură a guvernului din Ținutul Plutitor, același loc pe care l-a părăsit în urmă cu zece ani.

După ce își pierde unchiul adoptiv, iar un alt membru al familiei este grav rănit, Ren se hotărăște să se întoarcă dincolo de zid. Aici îl întâlnește pe Sunho, un asasin (cu scrupule) pregătit să facă tot ce îi stă în putință pentru a o apăra de forțele răului.

Personajele

Cartea este presărată cu personaje, iar unele dintre ele m-au făcut să le văd ca pe niște personaje secundare care oferă misiuni neimportante eroilor din jocurile pe calculator.

• Ren – adolescenta care și-a părăsit orașul natal după ce a fost martora tragediei suferite de mama sa.
• Sunho – adolescentul retras care a ales calea sabiei pentru a-și găsi fratele pierdut și amintirile uitate.
• Jaeil – fiul generalului, un prieten apropiat al elevei.
• Generalul – omul cu mână de fier, cel care a distrus o dinastie și este însetat de putere.
• Tag și Jurhee – personaje secundare pline de farmec.

Gânduri

Mulți ochi, o singură voce. Povestea urmează mai multe fire narative, fiecare materializându-se în imaginea vieții unui personaj. Deși autoarea manevrează diverse locații și perspective pe parcursul romanului, cititorul urmărește cu ușurință faptele fiindcă narațiunea este efectuată la persoana a treia singular.

Lumina contra întuneric. Povestea este relativ simplă, aceasta urmărind o dimensiune diferită a mitului fecioarelor celeste (zânele din povestea tăietorului de lemne) unde Ren, reprezentanta luminii (fata aceasta emană lumină!), se luptă cu generalul care i-a furat regatul. Există apoi mai multe antiteze printre care: zeitățile luminii împotriva demonilor creați de om, Goreyo (imagine a unui sat medieval coreean) contra lumii întunecate (o zonă puternic tehnologizată), amintirile amestecate (sau lipsă) ale lui Sunho versus amintirile aproape integrale pe care le are Ren și sângele roșu, natural, contra sângelui albastru, nenatural.

Citesc sau mă joc? Axie Oh construiește o lume colorată în care ajungi să te întrebi dacă nu cumva visezi, te joci sau citești.

Concluzie

Pentru mine, „Lumea plutitoare” a lui Axie Oh a fost o aventură vizuală, cu o lume bine dezvoltată, plină de tensiuni, intrigi politice și o apropiere lentă a personajelor (mi-a convenit de minune!). Mi-ar fi plăcut ca intrigile politice să fi fost dezvoltate puțin mai mult, iar acțiunea să fi avut mai mult spațiu pentru tensiune și dramatism. Pe de altă parte, am apreciat scriitura care a curs ușor, astfel că mi-ar plăcea să recomand povestea iubitorilor culturii coreene, lumilor fantastice cu iz mecanic, dar și acelora care sunt interesați de aventură. Având în vedere că reproșurile sunt minore, povestea primește cinci steluțe din partea mea.

Lăsați-vă amprenta!

Dacă v-ați fi regăsit în locul lui Ren, ce ați fi făcut? V-ați fi întors pentru a recuceri tronul sau ați fi continuat să trăiți alături de familia adoptivă?

Întoarceți pagina,

Maria

#ARCReview #axieOh #fantasy #mituriAsiatice #netgalley #povestiChinezesti #recenzie #recenziiCarte

Jahanna Spyri ne face cunoștință cu Heidi, fetița munților

1. Un citat reprezentativ din carte:

„Viața în aer liber avu darul s-o schimbe pe Heidi, dându-i o înfățișare de copil robust și sănătos; era veselă și fericită ca păsările de munte, ce trăiesc în arbori sau pe plaiurile verzi, iar obrajii i se rumeniseră în bătaia strălucitoare a soarelui de vară.”

2. Scurtă perspectivă asupra citatului:

Era un proverb, care suna cam așa: „unde nu intră soarele pe fereastră, intră doctorul pe ușă”. Aerul proaspăt, în special, cel de munte, are proprietăți miraculoase, întrucât acesta ne înviorează, ne redă viața, ne limpezește mintea, oferindu-ne acel aspect „robust și sănătos”, iar în combinație cu razele soarelui, ne face să radiem. Astfel, o viață trăită mai mult în natură, în aer liber, cu bucate cât mai naturale, apreciind și respectând natura și animalele, ne va face să avem parte de mult mai multe momente frumoase, vesele, fericite, dar și de un stil de viață sănătos.

3. Povestea din spatele alegerii cărții:

Este a doua zi de Paște, iar cartea aleasă pentru această lună cred că se potrivește foarte bine acestei perioade primăvăratice. Este o carte pe care am mai citit-o cu foarte mult timp înainte, dar de care mi-am adus aminte în timp ce analizam cărțile din biblioteca mea (căprița aceea de pe copertă este tare veselă și drăguță și se observă că este iubită de Heidi, care o mângâie duios). Îmi aduceam aminte povestea și faptul că în carte se povestea și despre căprițe (nu aveam vreo carte despre oițe și mielușei, așa că am ales această carte despre suratele lor – căprițele), motiv pentru care, dorind să fiu în această tematică pascală, am decis că este candidatul cel mai potrivit pentru recenzia lunii lui Prier.

4. Sumar al cărții:

5. Rezumatul cărții:

Cartea începe prin a ne-o prezenta pe micuța Heidi, o orfană de vreo 5 ani, care era dusă de mătușa sa, Dete, la unchiul din munți, întrucât Dete nu se mai putea îngriji de fetiță. De asemenea, autoarea ne prezintă, încă de la început, din minunățiile naturii, descriind drumul din satul elvețian Dörfli către cabana din munți. Ușor-ușor, ne sunt introduse și celelalte personaje (fără să ne facă să ne simțim copleșiți de numărul lor ori să ne facă să uităm cine erau). După plecarea mătușii, Heidi și-a făcut repede prieteni (ciobănașul Peter de vreo 11 ani, căprițele, în special, Fulg-de-nea și Pestrița, precum și bunica lui Peter), l-a îndrăgit pe unchiul din munți, s-a instalat cu ușurință în cabana din munte și a fost mereu captivată de minunățiile care aveau loc în jurul ei, datorate creației divine – natura.

Când Heidi se apropia de vârsta de 8 ani, a fost luată din împărăția munților elvețieni de mătușa Dete, pentru a se întovărăși cu o fetiță infirmă de vreo 12 ani, numită Clara. Astfel, Heidi a ajuns să locuiască la Frankfurt, la familia Sesemann, o familie bogată din Germania, lăsându-și bunicul și prietenii destul de triști și supărați. La Frankfurt au loc mai multe evenimente, însă starea de sănătate a lui Heidi se înrăutățea pe zi ce trecea, motiv pentru care a fost decisă reîntoarcerea fetiței la locurile ei mult iubite. După reîntoarcere, au loc noi evenimente, pe care, însă, vă las pe voi să le descoperiți.

6. Hai să cunoaștem personajele principale:

– Adelheid „Heidi”, fetița munților – protagonista în jurul căreia este țesută întreaga poveste. Ea este o fetiță simplă, prietenoasă, mărinimoasă, care iubește foarte mult muntele, cu minunățiile pe care le descoperă zilnic, și a cărei inocență și bunătate sunt foarte prezente.

– Bunicul, „Unchiul din munți” – personajul care este văzut de ceilalți săteni ca un om singuratic și ursuz, dar care, față de Heidi, reprezintă o figură paternă, iubitoare și grijulie.

– Peter căprarul, „general al caprelor” – personajul alături de care Heidi își petrece timpul, mergând împreună cu caprele la păscut, dar care devine și un mic mesager pentru cei doi locuitori ai cabanei din munți, fiind un bun prieten a lui Heidi (puțin lacom și gelos).

– Clara Sesemann – personajul față de care Heidi leagă o prietenie foarte frumoasă, fiind o fată care se deplasează, utilizând un scaun cu rotile, și care are un suflet mare.

7. Despre scriere și limbaj:

„Heidi, fetița munților” a Johannei Spyri este o nuvelă clasică, care îmbină echilibrat și armonios modurile de expunere: identificăm o narațiune care curge lin și care ne evocă într-un mod ușor de parcurs povestea; ne întâlnim cu descrieri vii, plăcute, bogate, dar care nu acaparează povestea, ci o conturează mai ușor pentru ochii minții și pătrundem în poveste, ca ascultători pasivi, prin intermediul dialogului. Scriitura este simplă, prietenoasă și nepretențioasă cu cititorii, în sensul că paragrafele sunt destul de scurte și ușor de parcurs, cu propoziții și fraze a căror lungime alternează și se îmbină grațios, ceea ce o face să fie o carte potrivită pentru toate vârstele. În ceea ce privește limbajul, aș spune că este unul accesibil, cu puține cuvinte al căror sens să-l cauți în dicționar, iar pe parcursul lecturii am sesizat câteva greșeli de tipar (spre exemplu, căciulițele de la „ă” lipseau pe alocuri, iar alteori erau în plus).

8. Defilarea unor citate:

* „- Atunci, mai întâi du-te de te spală, nu de alta, dar aici, să știi, trebuie să fii foarte curată, dacă vrei să nu râdă de tine soarele de pe cer.”

* „- Ce să fac? Nimic. Crește la un loc cu caprele, îi merge bine și e fericită lângă aceste animale care, cel puțin, n-o învață nimic rău.

– Dar bine, copilul nu e nici capră, nici pasăre, ci o ființă omenească! Dacă e adevărat că nu învață nimic rău de la aceste animale, e tot atât de adevărat că nu învață nimic altceva de la ele. Ar trebui totuși să se instruiască și a ajuns la vârsta când orice copil e dator să meargă la școală.”

* „- Fetița mea, spuse bunica, tu trebuie să ai încredere în tot ceea ce este bun și frumos pe această lume. Chiar dacă nu ne putem da seama întotdeauna ce este mai bun pentru noi, nu trebuie să ne pierdem niciodată încrederea…”

* „- De ce nu pornește armata spre culmile munților? Să fie de vină generalul, sau trupa?!…”

* „Dacă va respira aerul acesta sănătos și va mânca așa cum am mâncat eu azi, se va împlini și se va simți cum nu s-a simțit încă niciodată până acum…”

* „În timp ce cobora scara cu infirma în brațe, bunicul dădu din mână cu modestie, vrând parcă să spună că atunci când e vorba să ajuți un bolnav, mulțumirile nu-și au rostul.”

* „- Prevederea, dragă Unchiule, e mama înțelepciunii și de multe ori te scutește de necazuri, răspunse ea, la fel de zâmbitoare. Aici, la munte, furtuna se poate stârni din senin și, la urma urmei, trebuie să recunoști că prevederea mea n-a fost lipsită de folos…”

* „E limpede, deci, că numai supărarea l-a împins să săvârșească o asemenea faptă și, credeți-mă, la supărare suntem cu toții niște caraghioși…”

9. Concluzia la care am ajuns după lectură:

Având în vedere numărul micuț de pagini, structura bine definită și faptul că sunt inserate și câteva ilustrații, cartea se citește foarte ușor și repede (am terminat-o de citit, adunând orele răzlețe de lectură – nu îmi venea să o termin, ci îmi doream să lungesc lectura cât mai mult, pentru a mă bucura timp îndelungat de întreaga poveste –, în aproximativ o zi). De asemenea, consider că reprezintă o carte bună pentru delectare (au fost câteva pasaje amuzante), o carte bună pentru a-ți aduce aminte de copilărie și de lipsa grijilor, de frumusețea libertății redată de minunata natură și prietenoasele animale (o poveste simplă, dar captivantă), o carte bună pentru a evada într-un ținut liniștit și formidabil.

10. Mențiune de pozitivitate/negativitate:

Nu cred că există vreun aspect pe care să-l reproșez acestei cărți (mi-au plăcut foarte mult descrierile naturii, căprițele, dar și inocența și bunătatea lui Heidi). Astfel, cartea trece cu eticheta de pozitivitate ridicată, fiind potrivită pentru toate vârstele, nu doar pentru copii.

11. Cui i s-ar potrivi ca și cadou:

Neîndoielnic, această carte este perfectă a fi oferită în dar copiilor, băieți și fete deopotrivă (de toate vârstele). De asemenea, cartea poate fi oferită și celor cărora le plac foarte mult animalele, natura, amuzamentul, celor care apreciază lecturile clasice, celor care au intrat în contact cu alte opere ale Johannei Spyri, celor care doresc să-și amintească de copilărie și, în special, celor cu sufletul veșnic de copil.

12. Evaluarea cărții:

Luând în calcul cele menționate anterior și având în vedere propriile mele preferințe, acord acestui roman nota 10 din 10.

Lăsați-vă amprenta!

ALLY

#12amprenteliterare #12amprenteliterare2025 #12luniîn12cărți #12luniin12carti #animale #aprilie #bunătate #capre #carte #carti #copilărie #căprițe #Dorfli #dărnicie #edituraDonaris #Frankfurt #Heidi #HeidiFetițaMunților #JohannaSpyri #literaturăElvețiană #munte #natură #numeșilocuri #numesilocuri #paște #prietenie #recenzie #recenzii #recenziiCarte #speranță

Nina de Gramont ne vorbește despre Misteriosul caz Christie

1. Un citat reprezentativ din carte:

„Amândouă știm că nu-ți poți spune propria poveste fără să o dai în vileag pe a altcuiva.”

2. Scurtă perspectivă asupra citatului:

Cât adevăr în atât de puține cuvinte… Lumea, societatea, este formată din o mulțime de indivizi, care interacționează unii cu alții, mai mult sau mai puțin, fapt ce conduce și la ideea că oricât de mică a fost „ciocnirea” cu o altă persoană, este inevitabil să povestești ce ți s-a întâmplat, fără ca, cel puțin, să dezvălui și din identitatea altuia. Un exemplu evident care să transpună citatul ar fi cazul poveștilor de dragoste: o ea nu își va putea prezenta parcursul relației, fără să amintească și porțiuni din povestea lui (ori chiar a mai multora), e adevărat, trecută prin filtrul ei, și vice versa.

3. Povestea din spatele alegerii cărții:

Este într-un fel amuzant cum săptămâna în care trebuie să apară recenzia mea de carte în 12 puncte pentru luna lui Mărțișor se aseamănă într-o foarte mare măsură cu săptămâna din luna lui Făurar aferentă aceleiași perioade: natura mi-a oferit din nou un cadou minunat, încât îmi venea să mă uit la un film de Crăciun de care am dat întâmplător tot în această perioadă, dar l-am păstrat pentru decembrie… Într-adevăr, s-a topit destul de repede, însă, încă mai am câteva petice de zăpadă prin zonă.

De asemenea, mi se mai pare hilar faptul că autoarea aleasă pentru această lună are același prenume ca cea din luna trecută: Nina, așa că hai să vedem ce ne-a pregătit această Nina despre un subiect care i-a obsedat pe mulți care cunoșteau despre cele 11 zile de dispariție ale faimoasei autoare Agatha Christie (dacă nu cunoșteați despre misterioasa dispariție a autoarei ori nu ați citit încă nici o carte de-a ei, să știți că nu trebuie să vă faceți griji, întrucât Nina de Gramont doar ne schițează o perspectivă proprie a celor întâmplate în perioada respectivă, ar putea fi considerată un fel de fanfiction).

Ce-i drept, dacă nu îmi spunea sora mea că site-ul goodreads avea un fel de provocări soldate cu un fel de premii (nu degeaba și șoarecele a împrumutat cartea de la mine și a scris câteva rânduri despre ea), nu cred că alegeam această carte să o citesc anul acesta, astfel că, uneori, unele provocări ne pot da un imbold pentru a nu mai amâna realizarea unui lucru (cum, de altfel, sper că este și cazul provo-cărții noastre, care vă oferă o recompensă).

4. Sumar al cărții:

5. Rezumatul cărții:

Titlul cărții ne promite să ne ofere o perspectivă asupra cazului de dispariție timp de 11 zile a autoarei Agatha Christie (decembrie 1926), astfel că întregul roman are la bază această idee cu fapte reale, preluând ca personaje persoane reale (soții Christie) și construind câteva personaje ficționale bazate pe alte persoane reale (unele). Însă, contrar așteptărilor, romanul nu ne prezintă o singură poveste, respectiv cea a Agathei Christie, ci ne introduce și într-o altă poveste (care preia controlul și domină), respectiv cea a lui Nan O’Dea, amanta și hoața de soț, cea care ne relevă ambele povești (un narator foarte implicat, care le știe pe toate).

Povestea legată de Agatha începe cu o zi înainte de dispariția ei (fiind marcată în carte prin acele așa-zise capitole „dispariția”), dar nu conține foarte multă Agatha, ci mai mult Nan, care ne povestește că este amanta lui Archie Christie și că plănuiește să se căsătorească cu acesta. Ca urmare a planului, Agatha este părăsită într-un mod nemilos, fapt care o face să nu mai aibă mintea foarte clară. În seara zilei în care a fost părăsită, Agatha a condus mult iubitul ei automobil, Morris Cowley, pe care l-a lăsat abandonat, după care nu a lăsat nici o urmă cu privire la direcția urmată, fiind dată dispărută și căutată de mii de oameni.

În ceea ce privește povestea paralelă (marcată în carte prin așa-zisele capitole „Aici odihnește sora Mary”), aceasta reprezintă un fel de biografie a lui Nan, întrucât ne sunt relevate evenimente trecute, din copilăria și tinerețea ei timpurie, menite să ne ofere o explicație cu privire la comportamentul și deciziile ei din prezent. Astfel, cartea ne oferă câteva idei despre Primul Război Mondial și consecințele lui, care au avut un impact negativ foarte puternic asupra lui Nan. De asemenea, în carte se va găsi și un mic mister pe care să îl rezolvați legat de niște crime, pe lângă perspectiva cu cele întâmplate în renumitele 11 zile.

Voi puncta aici un scurt aspect, pe care îl voi dezvolta mai târziu. Așa cum am precizat anterior, Nan O’Dea este naratorul cărții, care, din rolul pe care îl are (amanta lui Archie Christie) povestește multe lucruri la care nu a participat (omniprezentă), iar autoarea Nina de Gramont, simțindu-se probabil nesigură de alegerea făcută, ne-a introdus în carte o explicație:

„V-ați putea întreba dacă să credeți ce vă povestesc despre lucruri care s-au petrecut când eu nu eram de față. Însă aceasta este cea mai sigură relatare pe care puteți spera s-o ascultați vreodată. Gândiți-vă puțin. Nu cunoașteți evenimentele care vă privesc, dar la care nu ați fost martori? Nu vă treziți, uneori, că le povestiți? Ne amintim o mulțime de lucruri pe care nu le-am văzut niciodată cu ochii noștri și nici nu le-am trăit pe pielea noastră. Este o simplă chestiune de împletire a celor cunoscute cu cele auzite și cele imaginate. Cam la fel cum un detectiv pune cap la cap indicii pentru a elucida o crimă.”

6. Hai să cunoaștem personajele principale:

– Nan O’Dea –personajul central, naratorul poveștilor, în vârstă de vreo 26 de ani, care ne introduce în miezul misterului. Este o femeie care a dezvoltat o obsesie nesănătoasă, ca urmare a unor evenimente nefericite petrecute după încheierea Primului Război Mondial, predispusă la a lua numai decizii nefaste. În perioada copilăriei, a fost o fată plăcută, care își dorea să scrie și care iubea natura. Este o femeie îndrăgostită de prima și marea iubire –Finbarr Mahoney, dar pe care o reprimă, în scopul de a-și îndeplini planul, devenind soția lui Archie Christie.

– Agatha Mary Clarissa Christie –personajul inspirat de celebra autoare, în vârstă de vreo 36 de ani, care nu are o prezență foarte mare în carte, în ciuda titlului „Misteriosul caz Christie. Este prezentată ca o scriitoare care are un oarecare renume în perioada respectivă, o femeie bogată, independentă. Ulterior, povestea îi zugrăvește un portret care îi șterge din strălucire și o pune în anumite ipostaze mai ciudate și nonconformiste.

– Archibald „Archie” Christie – personajul inspirat de soțul celebrei autoare, în vârstă de vreo 37 de ani, care este colonel. Este prezentat la început ca o persoană rece, arogantă, egoistă, autoritară, ca ulterior să îi fie puțin șlefuit comportamentul, fiind mai implicat, sensibil și grijuliu.

– Finbarr Mahoney –personajul surpriză, în vârstă de vreo 30 de ani, unul dintre puținele personaje pe care să le apreciezi. Este prietenul din copilărie a lui Nan, care îi va deveni logodnic. Fiind înrolat în armată în timpul Primului Război Mondial, Finbarr este nevoit să suporte consecințele războiului (în primul rând, cele legate de sănătate). Este un bărbat iubitor, loial, prietenos, care încearcă să o facă pe Nan să renunțe la planul ei și să rămână alături de el, construind împreună o familie.

7. Despre scriere și limbaj:

„Misteriosul caz Christie” al Ninei de Gramont este un roman de ficțiune istorică, de suspans, de mister, cu iz de roman de dragoste, care îmbină și alternează echilibrat și ordonat modurile de expunere: identificăm o narațiune care curge fluid, dar care nu ne evocă într-un mod ușor de parcurs povestea, din cauza stilului de scriere al autoarei, care pare destul de haotic, în sensul că nu ne sunt povestite în mod cronologic și foarte clar cele două povești, simțindu-se pe alocuri lipsuri și făcându-l pe cititor să se simtă ca o minge de tenis; ne întâlnim cu o descriere plăcută și bogată care nu acaparează istorisirea, dar care uneori nu pare să se integreze perioadei istorice relevate; și pătrundem în poveste, ca ascultători pasivi, prin intermediul dialogului, care, la fel, se simte uneori că nu ar aparține perioadei respective.  

Cartea nu are o structură clasică, împărțită în capitole clare, distincte și bine individualizate, însă, o oarecare structură există, fiind, în primul rând, dată de prezența celor 3 părți, care sunt acompaniate de câteva replici ale celebrului detectiv Hercule Poirot. Apoi, încercând să delimiteze povestea de fundal a lui Nan de cea din prezent, autoarea a utilizat repetiția titlurilor „Aici odihnește sora Mary” și „Dispariția” (în special), care nu și-au păstrat în totalitate independența.

Referitor la ediția citită de mine, vreau să punctez faptul că am găsit foarte utile cele câteva note de subsol, prin care ni s-au explicat anumite expresii folosite sau ni s-a vorbit despre anumite locuri și fapte. Privitor la scriitură, aceasta ne apare prietenoasă și nepretențioasă cu cititorii, în sensul că paragrafele sunt destul de scurte și ușor de parcurs, cu propoziții și fraze a căror lungime alternează și se amestecă grațios. În ceea ce privește limbajul, aș spune că este unul accesibil, cu puține cuvinte al căror sens să-l cauți în dicționar, iar pe parcursul lecturii am identificat două-trei greșeli de tipar.

8. Defilarea unor citate:

* „Mă întreb acum dacă Agatha avea un plan. La urma urmei, ca scriitoare, trebuia să fi analizat cu atenție fiecare rând de proză pe care îl scria și fiecare posibilitate ce ar fi rezultat din următoarea ei mișcare.”

* „O persoană tânără nu-și poate cunoaște viața, cum va fi sau ce-i va aduce ea. Când te maturizezi, începi să înțelegi că există perioade pline de greutăți, care trec cu timpul. Dar când ești tânăr, un singur moment pare lumea întreagă. Pare ceva etern.”

* „Dacă mă întrebi pe mine, nu contează, bogat ori sărac. Unii oameni așa-s făcuți, să fie pur și simplu fericiți. Cred că acesta-i cel mai mare noroc. Dacă sufletul ți-e senin, nu trebuie să-ți faci niciodată griji din pricina vremii.”

* „Nu știi niciodată ce poate face omul când pierde pe cineva drag. Și mai cu seamă o femeie.”

* „Și totuși, fusese găsită. Așa era lumea rânduită. Nu exista nici un loc unde să te poți ascunde prea mult timp.”

* „- Oh, nu aș putea niciodată să elucidez o crimă care nu e inventată de mine. Ideea unei povești polițiste bune este să faci ca totul să fie evident. Pui în ea suficiente variabile pentru ca cititorul să se îndoiască de propria-i rezolvare, apoi, la final, să fie mulțumit de sine că a găsit-o. În viață, îmi imaginez că se aplică Briciul lui Occam, sau principiul parcimoniei. Cea mai simplă soluție este de obicei și cea corectă.”

* „- Ceea ce unii numesc crimă, alții ar putea numi dreptate.”

* „Se dovedise că, dacă te-ascundeai la vedere, era la fel de bine ca oriunde altundeva.”

9. Concluzia la care am ajuns după lectură:

Cu toate că am terminat de citit cartea în aproximativ 4 zile, iar povestea în sine este destul de simplă și predictibilă, nu pot spune că este o carte care se citește ușor (m-am chinuit ceva cu ea, în special, din cauza faptului că simțeam că insistă foarte mult pe anumite aspecte, care nu te atrăgeau în vreun mod anume și, pe alocuri, provoca o stare de plictiseală și lăsa câteva găuri în poveste neacoperite și tratate superficial).

Modul de a expune faptele (acea narațiune la persoana I, care, pe alocuri, se transforma în narațiune la persoana a III-a, într-un mod necontrolat, ceea ce a transformat personajul Nan într-un personaj narator omniprezent, care baga mâna în foc că evenimentele s-au petrecut așa cum le-a relevat) este ceea ce mi-a displăcut cel mai mult. De asemenea, trecerea dintre cele două povești a fost bruscă și nu au fost clar delimitate, interferând destul de des și afectând firul roșu al curgerii timpului poveștii. În plus, unele fragmente din carte păreau presărate mai mult cu ceea ce ar fi mai probabil să se întâmple în prezent, în sensul că nu păreau să se potrivească secolului în care erau povestite. Contrar celor susținute de citatele aflate pe coperta cărții, finalul a fost unul abrupt, dezamăgitor, nesatisfăcător, grăbit și care nu a acoperit toate întrebările pe care le-a mai ridicat cartea, lăsându-l pe cititor cu ochii în soare.

Personajul central al poveștii a fost al doilea pe lista displăcerii. A avut un singur moment în care l-am simțit mai plăcut, respectiv în perioada copilăriei, în rest mi s-a părut că a fost construit în așa manieră încât toate deciziile lui să ducă la distrugerea lui și afectarea altor personaje nevinovate (mă gândesc, în special, la săracul Finbarr), chiar dacă i s-au oferit numeroase șanse să aleagă o altă cale, care l-ar fi putut face mult mai agreabil.

Probabil, mulți din cititorii acestei cărți vor avea o urmă de dezamăgire în ceea ce privește personajul Agatha Christie, pe care, în mod surprinzător, nu s-a pus accentul, în ciuda faptului că povestea era menită să ne vorbească despre acele zile de dispariție. Mai mult, cam de la mijlocul cărții, cu precădere, am avut senzația că personajul Agatha este condus pe o pantă descendentă, care i-a știrbit din strălucire.

Astfel, este o carte care ar fi putut avea un mai mare impact, dar care te poate pierde și ușor, o carte care ar fi avut mai mult succes dacă nu se mergea pe ideea dispariției Agathei Christie și s-ar fi optat povestea lui Nan O’Dea, care putea avea legătură cu Agatha, dar nu în sensul de a povesti tot Nan ceea ce i se întâmpla Agathei, o carte care te poate ajuta să te concentrezi și să poți urmări povești care sar ca mingea de ping pong.

10. Mențiune de pozitivitate/negativitate:

Lăsând la o parte narațiunea nefericită și personajul dezolant Nan O’Dea, precum și celelalte aspecte enunțate mai sus, per total, a fost o carte bunicică, care și-a atins într-un fel scopul, respectiv de a ne oferi o perspectivă asupra celor 11 zile de dispariție. Mi-a plăcut mult ideea de a integra în carte câteva propoziții din cărțile Agathei Christie (unde sunt enunțate cele trei părți), mi-a plăcut cum au fost construite unele personaje, și mă refer, în special, la Finbarr Mahoney și Alby (care au fost și preferații mei) și mi-a plăcut și faptul că s-au mai punctat aspecte referitoare la consecințele războiului, reamintindu-ne cât de distructiv poate fi pe toate planurile. Pe scurt, cartea trece cu eticheta de pozitivitate.

11. Cui i s-ar potrivi ca și cadou:

Nu încape îndoială, cartea este potrivită pentru iubitorii de romane de ficțiune istorică, care conțin un iz de romantism și mister, mai ales atunci când evenimentele povestite pornesc de la niște întâmplări reale și conțin și personaje din lumea reală. Fanii Agathei Christie, atât cei care îi cunosc foarte bine opera și viața, cât și cei care au avut tangență doar cu opera, ar găsi interesantă cartea, întrucât pot să mai adauge o perspectivă asupra celor întâmplate în cele 11 zile de dispariție. Și, nu în ultimul rând, fanii Ninei de Gramont cred că s-ar bucura de acest roman.

12. Evaluarea cărții:

Luând în calcul cele menționate anterior și având în vedere propriile mele preferințe, acord acestui roman nota 7 din 10.

Lăsați-vă amprenta!

ALLY

#12amprenteliterare #12amprenteliterare2025 #12luniîn12cărți #12luniin12carti #AgathaChristie #BuzzBooks #crimă #dorință #dragoste #EdituraLitera #ficțiuneIstorică #literaturăAmericană #martie #mister #MisteriosulCazChristie #NinaDeGramont #numeșilocuri #numesilocuri #obsesie #recenzie #recenzii #recenziiCarte #război #zăpadă

Provocările literare ale primăverii ’25

Salutare, entuziaști ai cuvintelor! Cum vă petreceți zilele de primăvară? Vă bucurați de trilurile păsărilor, de susurul apelor sau de miresmele florilor? Săptămâna aceasta eu am reușit să petrec ceva mai mult timp în natură (și să declar război total unor viețuitoare înaripate) și pot spune că mă simt revigorată. Ca și Moș Martin, am început să citesc și să explorez mai mult.

După ce Ally a lansat provo-cartea celor 12 amprente literare cu nume și locuri, m-am decis să încerc și eu ceva nou. De obicei nu îmi planific lecturile fiindcă mă bazez foarte mult pe starea mea de spirit, însă anul acesta am schimbat macazul. Nu în totalitate, bineînțeles, însă într-o proporție suficient de mare pentru a-i uimi pe o parte dintre prieteni. Desigur, încă îmi aleg titlurile de pe raft în funcție de nivelul de atracție față de titlu sau ideea de bază a cărții (ori vreun alt element neașteptat), doar că pe lângă asta am mai adăugat o listă de lectură preselectată… și un cronometru.

Dar hai mai bine să vedeți despre ce e vorba!

Planificarea oficială a provocării. Ilustrație realizată de Ilya Milstein.

În primul rând, mi-a atras atenția provocarea lansată de Asociația Agatha Christie, ReadChristie2025, care anul acesta se bazează pe o serie de personaje și carierele acestora. Bazat pe regulile oficiale, luna ianuarie a fost dedicată artiștilor, apoi a venit februarie alături de autori și scriitori, iar luna martie a adus cu sine lumea actorilor. Pentru fiecare lună am citit câte o carte (sau două), printre care s-au numărat „A treia fată” și „Cei cinci purceluși” care au făcut referire la artiști, dar și la scriitori sau chimiști, „Vânătoarea de crime” care ne-a prezentat-o din nou pe una dintre prietenele dragi ale lui Poirot (doamna Olivier), o scriitoare pe care eu o consider una dintre imaginile Agathei, iar luna aceasta plănuiesc să citesc „Răul sub soare”. Pentru luna următoare, cred că voi împrumuta „Ceasurile” de pe raftul lui Ally, iar după aceea voi continua cu alte titluri din biblioteca mea.

Până acum, toate cele trei povești scrise de Agatha Christie mi-au fost pe plac, fiecare dintre ele explorând diverse crime și modalități de examinare a faptelor. Ca întotdeauna, scriitoarea a reușit să suprindă niște tipare umane speciale și să examineze scenele cu un ochi bine antrenat și celule cenușii mereu gata de acțiune. Dintre toate poveștile cel mai mult mi-a plăcut „A treia fată” pentru că Poirot s-a văzut nevoit să investigheze alături de doamna Olivier. Într-un fel m-am simțit ca și cum aș fi urmărit-o pe Agatha alături de micul ei detectiv belgian cu mustăți răsucite. Bine, asta și tensiunea dintre cele două personaje. Au existat câteva scene foarte amuzante, iar asta m-a făcut să vreau să urmăresc și filmele. Sper că există unul dedicat și acestei cărți.

Trecând mai departe, după toată aventura lansării contului nostru oficial pe Instagram și a descoperirii comunității locale de cititori, am dat peste două prietene, Bianca și Fiordaliso, care au decis să organizeze împreună diverse provocări de lectură. Prima dintre ele este o invitație de a citi doisprezece cărți pe an, bazat pe o serie de tematici, iar cea de-a doua este reprezentantă de un maraton. Pentru provocare, au ales să înceapă anul cu o carte a cărei titlu începe cu prima literă a numelui cititorului (eu am mizat pe „Misteriosul Caz Christie”), februarie a adus puțin romantism (deși Băiatul Stridie nu se încadrează în acest gen literar, Tim Burton a creat atmosfera), iar luna martie îmi cere o autoare (momentan o citesc pe Axie Oh—urmează să publice o nouă carte pe care am reușit să o obțin și eu anticipat—psst, vine și recenzia curând, fie în ziua publicării, fie bonus, mai devreme).

Da, da, știu, am reciclat o fotografie pe care am realizat-o anul trecut. Dar se potrivește!

Oricum, pentru că nu m-am putut abține, am sărit și în maratonul organizat de cele două prietene pentru luna martie, astfel că am început luna cu trei obiective simple:

• să citesc cel puțin o pagină pe zi,
• să mă reîntorc la cel puțin trei benzi desenate pe care le-am lăsat în aer și
• să termin de lecturat și adnotat „Spre Far”.

Până acum, totul a mers bine. Am reușit să termin de citit o carte începută luna trecută (ghiciți care!), am ajuns la zi cu lectura a trei benzi desenate („Sunt doar afaceri”, „M-am îndrăgostit de bunicul fostului meu logodnic” și „Șeful meu nu are față”), iar în ceea ce privește ultimul punct, mă apropii de finalizarea lecturii cărții Virginiei Woolf, însă îmi mai rămân câteva notițe și desene de adăugat. În plus, săptămâna aceasta am citit o carte pe care mi-a recomandat-o Hiru anul trecut, „Fotograful amintirilor pierdute”, pe care am adorat-o!

În sfârșit, pentru luna aceasta plănuiesc să continui să îmi urmăresc obiectivele de lectură și să mă bucur de fiecare moment.

Lăsați-vă amprenta!

Voi ce cărți mai citiți? V-ați alăturat vreunei provocări de lectură? Dacă da, căreia? Dacă nu, vă face vreuna cu ochiul?

Întoarceți pagina,

Maria

#carti #EdituraLitera #provocareLiterară #ReadChristie2025 #recenzie #recenzii #recenziiCarte