Moș Nicolae, ce-ai în sac?

Salutare, entuziaști ai cuvintelor! Știu, știu, astăzi era despre cărți și despre ce-a mai citit Maria în noiembrie, dar ni s-a părut mai potrivit să inversăm articolele din această lună. Doar puțin. E decembrie și, în ciuda frigului și a vremii mohorâte, ne bucurăm totuși de focul din vatră (sau căldura din calorifere pentru cei moderni) și de o cană aromată de ceai, pe ritmurile unor cântece de iarnă. Nu, nu voi trimite brigada colindelor către voi. Cel puțin nu acum.

Anul trecut, în timpul unei conversații cu două colege, mi-am exprimat curiozitatea cu privire la tradițiile de Sfântul Nicolae din țările lor și uite așa mi-am amintit de vechiul entuziasm cu care îmi pregăteam ghetuțele pentru Moș… dar și de multele năzbâtii pe care le făceam alături de Mex.

— În Bulgaria pregătim pește și ne bucurăm de el alături de familie, mi-a mărturisit o colegă.

— La mine, în Cehia, e puțin diferit. Noi oferim dulciuri copiilor cuminți, iar cei neastâmpărați primesc un cartof, dar Moșul vizitează uneori case și școli alături de un înger și un demon, a adăugat cealaltă. Îți dai seama că săracii copii sunt înspăimântați—stai să-ți arăt o fotografie.

— Chiar așa? am întrebat încercând să-mi imaginez cum arată totul.

— Uite, îmi răspunde și-mi arată o imagine găsită într-un colț întunecat al internetului. La tine cum e?

— O, vai. Și la noi face Moșul vizite, dar nu așa. În orice caz, copiii cuminți primesc dulciuri, iar cei neascultători, o nuia.

— O nuia! a exclamat apoi colega. Măcar un cartof poate fi mâncat, dar o nuia?!

— Ei bine, da. Pentru o altoire bună. Deși, dacă ne uităm acum prin magazine, au început să fie comercializate niște nuiele de zici că sunt sorcove. Pe vremea mea, așa ceva nu exista. Erau doar crengi.

Un an mai târziu, m-am trezit într-o discuție asemănătoare. De data aceasta, alături de o colegă poloneză și de una olandeză. Tradițiile sunt similare în Polonia, din ce am înțeles, însă în straie diferite de cele pe care ni le imaginăm noi. Pare a fi vorba, mai degrabă, de Sfântul Nicolae care îi vizitează pe cei mici și le intră în case. În Olanda, pe de altă parte, Moșul ajunge cu barca, tocmai din Spania, alături de Petru cel Negru. Pentru copiii cuminți, are pregătit un sac întreg de bunătăți pe care îl lasă la ușa casei, urmând ca micuții să alerge după moș și să-i confiște sacul (sper că am înțeles bine partea aceasta). Pentru cei care n-au fost cuminți, Petru cel Negru urmează să-i ducă în Spania, captivi în sacul Moșului. O altă diferență majoră o reprezintă data la care Moș Nicolae ajunge pe meleagurile olandeze: în luna noiembrie.

Revenind însă la tradițiile noastre românești, nu pot decât să observ unele asemănări: copiii cuminți primesc ceva dulce, iar cei neastâmpărați sunt pedepsiți. Privind în urmă, nu pot decât să-mi aduc aminte de prima nuia (parcă arăta ca o baghetă magică din lemn de prun) pe care am găsit-o în cizmulițe, pe vremea când eram în școala primară. Mă aștepta acolo, liniștită, alături de câteva bomboane colorate. Mai târziu, în timp ce ne redactam scrisorile pentru Moș Nicolae, m-am trezit într-o competiție cu Mex („salut, vere”).

Îmi amintesc cum am început să-i scriem frumos Moșului, spunându-i cât de cuminți am fost, și ce ne-ar plăcea să primim din partea lui, când, brusc, unul dintre noi începe să aștearnă pe hârtie: „și o nuia, pentru că am supărat-o pe mama”. N-a durat mult, că a început competiția: „Eu vreau două, pentru că n-am fost așa cuminte”. Cred că s-a amuzat Moșul teribil.

Anul următor, ce credeți? Ne-am apucat iar de scris scrisori. Și am ridicat ștacheta. De la două, la patruzeci și nouă, pe care le-am subliniat frumos cu roșu, de cel puțin trei ori și cu o linie ondulată. Mama, care s-a nimerit într-un an prin preajmă, a început să chicotească. Evident, pe lângă pachetul cu dulciuri, am găsit și două-trei nuiele în ghete. N-au fost folosite niciodată, dar cred că au devenit, pur și simplu gluma anului.

E amuzant, când privesc în urmă. Ce ne mai trecea și nouă prin cap.

Lăsați-vă amprenta!

Sunt curioasă: câți dintre voi încă îl mai sărbătoresc pe Moș Nicolae și ce v-a adus anul acesta? Eu am primit vreo cinci cărți, iar Ally… hihihi. De asemenea, ce amintiri vă leagă de această sărbătoare?

Întoarceți pagina,

Maria

#amintiri #amintiriDinCopilarie #decembrie #mosNicolae #traditiiDeIarna

👀Ochii ei păstrează istoria comunismului și amintirile despre ruși, ca și cum totul s-ar fi întâmplat ieri.

#AjutaSiTu #Donatii
#Amintiri #Rusii #Istorie

Timpul petrecut cu Doamna Dalloway a Virginiei Woolf

1. Un citat reprezentativ din carte:

„Cu fiecare an, simțurile ei erau mai adânci, mai pătimașe. Se întețeau, vai, e drept, recunoscu Peter, dar ar trebui să fim bucuroși – crește și experiența.”

2. Scurtă perspectivă asupra citatului:

Uneori nu realizăm că odată cu trecerea timpului, trecem și noi prin viață, căpătând amintiri și experiențe și, totodată, dezvoltându-ne și crescând… Cam așa ne povestește și Virginia Woolf despre timp, în cadrul acestui citat: fiecare an ne face să ne ascuțim sentimentele și simțurile, să fie mai profunde – ca, în cele din urmă, să contribuie la crearea experienței.

3. Povestea din spatele alegerii cărții:

Iată-ne în luna lui Cuptor și cu o alegere de carte în oglindă cu luna iulie a anului trecut, din punct de vedere al scriitoarei. Mi-am zis că ar trebui să mai dau o șansă cărților acestei autoare, având în vedere recenzia mai critică asupra operei „Orlando” și având în vedere și modul cum m-am decis să aleg anul trecut cartea pentru recenzie – cu alte cuvinte: eram datoare să citesc, într-un viitor apropiat, și „Doamna Dalloway”.

4. Sumar al cărții:

5. Rezumatul cărții:

Nici nu știu de unde să încep! (dacă veți citi cartea, probabil veți avea o remarcă asemănătoare). După ce am terminat-o de citit, am realizat faptul că această operă – ca un calup mare de cașcaval nesecționat (este un roman care nu beneficiază de nici o împărțire, structură – nu există capitole, părți sau altele asemenea – doar scris de la început până la sfârșit) – nu are început și sfârșit, ci ne aruncă, destul de direct, în miezul problemei (dacă s-ar putea numi așa).

Astfel, cartea începe prin a ne descrie un început al unei zile de iunie din viața doamnei Clarissa Dalloway, care merge să cumpere flori pentru serata pe care o pregătea în aceeași zi. Între timp, se mai întâlnește cu vechi prieteni și cunoștințe, moment în care apar integrate în operă amintirile din tinerețe. Contrar așteptărilor cititorilor, cartea nu se rezumă doar la a o urmări pe doamna Dalloway, navigând prin prezent cu vâslele amintirilor tinereții, ci povestea trece instant la un alt personaj, de obicei, la unul cu care tocmai s-a întâlnit, care își prezintă și el parte din trecut și prezent (de cele mai multe ori se fac referiri și la doamna din titlu). Însă aceste pase de perspective sunt destul de haotice și bruște, încât îți creează o stare de confuzie, care se transpune prin a vedea marea majoritate a operei ca un non-sens.

De asemenea, autoarea a mai adăugat două personaje în plus: Septimus Warren Smith și soția lui, Lucrezia (Rezia), a căror poveste nu are legătură cu doamna Dalloway (nici nu se cunosc). Și în cazul lor, prezentul și trecutul celor doi sunt integrate în același mod de ping-pong – se sare de la un personaj la altul, de la o poveste la alta (și te poate pierde și pe drum). Ca o mică remarcă, cred că titlu inițial al operei – „Orele” – ar fi fost mult mai potrivit și sugestiv, întrucât chiar asta se prezintă: câteva ore din viața și gândurile personajelor.

6. Hai să cunoaștem personajele principale:

– Clarissa Dalloway – protagonista feminină, în jur de 52 de ani, personajul eponim, în jurul căruia gravitează întregul roman. Este o englezoaică tipică din clasa superioară, căsătorită cu un politician, despre care autoarea spune că „nu se pricepea să gândească, nici să scrie, nici măcar să cânte la pian. (…) adora succesul; detesta neajunsurile; simțea nevoia să placă; debita o grămadă de prostioare…”, iar talentul ei consta în a da serate.

– Peter Walsh – protagonistul masculin, în jur de 50 de ani, asupra căruia reflectorul cade adesea, fiind vechiul iubit al Clarissei Dalloway. După ce a fost respins, acesta a plecat în India, căsătorindu-se pe vas, lăsând impresia că este un personaj care se joacă cu inima femeilor, dar care este și sensibil.

– Septimus Warren Smith – protagonistul masculin, în jur de 30 de ani, un veteran de război căsătorit cu o domnișoară italiană, Lucrezia, și care nu face parte din universul doamnei Dalloway, ci doar apare într-o prezentare paralelă. Acesta suferă din cauza ororilor războiului, având probleme cu sănătatea mintală.

7. Despre scriere și limbaj:

„Doamna Dalloway”, opera Virginiei Woolf, este un roman modern, care aduce în prim plan tehnica narativă a fluxului conștiinței, un roman fără o structură, fără capitole (ar putea fi considerat un roman plat), conținând și câteva elemente ce pot conduce la ideea de elemente autobiografice (chiar dacă nu sunt evidente și abundente, consider că există câteva asemănări cu viața scriitoarei – cum, de altfel, cred că toate operele ei conțin ceva din propria ei viață). La fel ca în cazul lui „Orlando”, scriitura este de tip bloc, dar un bloc cu mai puține etaje, printre care se mai strecoară și câteva case, în sensul că paragrafele sunt foarte stufoase și interminabile, întinzându-se, de principiu, pe una-două pagini, ceea ce produce o lectură mai dificil de parcurs (în special când povestea din carte cam lipsește și mai mult te amețește). De asemenea, stilul frazelor este același: există multe fraze care par interminabile.

În acest caz, pot spune că există mai mult dialog, dar nu vă așteptați la ceva grandios – este ceva mai de suprafață, superficial – așa, să te mai trezească puțin din transă, însă este îmbinat, pe alocuri, într-un stil ciudat cu vocea pasivă, care te face să devii puțin năuc. În schimb, vă puteți delecta cu multă descriere și narațiune, presărată cu monolog (acel mirobolant flux al conștiinței). Descrierea este frumos realizată, însă, uneori, își pierde din farmec, din cauza paragrafelor și frazelor nemărginite. În privința narațiunii îmbinate cu monolog, pot spune că dă impresia de monotonie, confuzie și non-sens, în cele mai multe cazuri, din simplul motiv că sunt multe personaje pe care le urmărește și sare de la unele la altele, pe nepusă masă, și nu se realizează o tranziție mai fină și prietenoasă cu cititorul.

Referitor la limbaj, pot spune că, în cazul acestei opere, Virginia Woolf și-a exprimat ideile într-un mod plăcut, curat, fără înjurături (ceea ce am apreciat foarte mult, spre deosebire de „Orlando”). Pe parcursul lecturii nu veți întâlni prea multe cuvinte al căror sens să-l căutați în dicționar. În ediția citită de mine, am identificat o singură greșeală de tipar, însă am găsit destul de frustrant faptul că nu s-a adăugat și un mic cuprins cărții (era mult mai plăcut să văd că prefața o găsesc la pagina x, tabelul cronologic la pagina y și romanul la pagina z), iar aceea prefață cred că ar fi trebuit să fie mai degrabă o postfață, întrucât era un comentariu și o povestire la întregul roman – așa că dacă veți citi aceeași ediție ca mine, vă recomand să lăsați prefața la finalul lecturii, dacă nu vă plac spoilerele.

8. Defilarea unor citate:

* „În ochii oamenilor, în legănarea, tropăitul sau târșâielile lor, în zbucium și în larmă, în trăsuri, automobile, omnibuze, furgonete, în oameni-sendviș care își târăsc picioarele sau se clatină, în fanfare, în flașnete, în zborul triumfător, în uruitul și ciudatul cânt acut al vreunui avion din înalturi; toate acestea alcătuiesc ceea ce iubea și ea: viața, Londra, în acest moment din luna iunie.”

* „Căci într-o căsnicie trebuie să existe o oarecare toleranță, o oarecare independență între doi oameni care trăiesc împreună zi de zi în aceeași casă.”

* „Ciudat, își spuse ea, oprindu-se pe palier și compunându-și înfățișarea de diamant, de persoană unitară, ciudat cum stăpâna casei simte suflul exact, toanele locuinței sale!”

* „- Și tu ce-ai mai făcut? îl întrebă.

Așa cum înainte de o bătălie caii răscolesc pământul cu copita, își scutură capetele, lumina lucește pe crupele lor, grumazul li se încordează, tot astfel Peter Walsh și Clarissa, așezați alături pe canapeaua albastră, se provocau unul pe celălalt.”

* „Și în minte lui, plată ca o baltă, se prăbușiră trei mari emoții: înțelegerea, o vastă iubire de oameni și, în sfârșit, ca un corolar al primelor două, o nestăpânită, o minunată încântare, de parcă în creierul lui o mână străină ar fi tras sfori, ar fi ridicat storuri, iar el, care nu avea nici un amestec în toate astea, stătea în capătul unor drumuri fără de sfârșit pe care, dacă ar fi vrut, ar fi putut hoinări. De ani de zile nu se mai simțise atât de tânăr.”

* „Dar amuzamentul lui se fărâmițase în atomi pentru că fusese pe jumătate simulat, după cum știa și el foarte bine; toată escapada cu fata fusese inventată, inventată așa cum ne inventăm cea mai bună parte a vieții, își spuse el, ne amăgim pe noi înșine născocind-o pe ea, amuzându-se de minune. Și ceva în plus. Dar pe cât era de ciudat, pe atât era de adevărat; nu poți niciodată împărtăși ceva – totul se fărâmițează în atomi.”

* „Oamenii care uită ne pot răni, ingratitudinea lor ne poate roade sufletul, dar glasul acesta, curgând nesecat, an după an, târăște cu el tot ce-i iese în cale; această promisiune; se înfășoară în jurul lor și le duce cu el, așa cum în dura alunecare a unui ghețar gheața prinde un fragment de os, o petală albastră, câțiva stejari și îi rostogolește mai departe.”

* „… și simțea că și Peter era un vechi prieten, un prieten adevărat – căci ce contează absența? ce contează distanța? Voise în repetate rânduri să-i scrie, dar rupsese scrisorile, totuși simțea că el înțelege, pentru că oamenii înțeleg unele lucruri fără să fie nevoie de cuvinte, așa cum realizezi că îmbătrânești, și ea îmbătrânise…”

9. Concluzia la care am ajuns după lectură:

Problema este că nu prea am ajuns la o concluzie – este o carte care m-a lăsat indiferentă și cu puține informații despre poveste și sensul ei. De fapt, mai corect ar fi să spun că nu i-am găsit sensul – nu am înțeles ce era special la aceste personaje și de ce au fost alese ele și nu altele (poate există o mică excepție – Septimus Smith), și nici adevăratul motiv al declanșării acelor amintiri, nu foarte bine conturate (când citești o carte, te aștepți ca extraordinarul să fie scos din rutină, chiar dacă este ceva banal; să fie povestit într-o așa manieră încât să-l facă să strălucească și să atragă, să te facă să te gândești încă la acel subiect). Dar nu, senzația după lectură rămâne aceeași ca povestea – plată, fără onduleuri.

Probabil, simțindu-mă presată de faptul că trebuia să citesc cartea și să îi fac recenzia, am terminat-o de citit foarte repede – în aproximativ două zile (în condițiile în care cu greu m-am convins să iau cartea din bibliotecă și, apoi, chiar să mă apuc de lectură, pe ultima sută de metrii). Totuși, o posibilă concluzie poate fi următoarea: cartea se citește destul de ușor (dacă te simți cu musca pe căciulă și ai un termen limită), întrucât nu conține noțiuni pompoase, evenimente extraordinare sau o acțiune incitantă, însă poate să producă confuzie și să trezească sentimentul că opera nu are sens sau o anumită greutate.

10. Mențiune de pozitivitate/negativitate:

Analizând toate aspectele prezentate, această carte m-a lăsat indiferentă, nu a fost nici o carte foarte groaznică, dar nici o carte foarte bună – ceva mediocru, care speram să fie mai interesantă. Într-adevăr, am apreciat, pe alocuri, stilul de scriere al autoarei, descrierea (cu unele excepții) și am identificat, totuși, o parte mai bună a cărții, respectiv partea care îi urmărea pe soții Smith, Septimus și Lucrezia, precum și acele referințe culturale ale perioadei și mica conexiune cu istoria acelor vremuri.

11. Cui i s-ar potrivi ca și cadou:

Dacă cunoașteți pe cineva care este înnebunit după tehnica narativă a fluxului conștiinței, atunci această carte ar fi un cadou perfect. De asemenea, celor care le place să citească cărți care conțin referințe culturale (artă, literatură, muzică) și/sau celor care le place să descopere frânturi de istorie prin lectură, atunci ați găsit un posibil cadou. Dacă cunoașteți pe cineva care apreciază să citească cărți cu un conținut care cuprinde și pasaje mai întunecate, morbide sau stranii (în cazul acestei cărți, spre final vă puteți delecta cu astfel de scene), atunci v-ați găsit un posibil candidat pentru cadou. Și, nu în ultimul rând, fanii Virginiei Woolf ar fi încântați să-și mărească colecția cu o altă carte aparținând autoarei.

12. Evaluarea cărții:

Luând în calcul cele menționate anterior și având în vedere propriile mele preferințe, acord acestui roman nota 6 din 10.

Lăsați-vă amprenta!

ALLY

#12amprenteliterare #12amprenteliterare2025 #12luniîn12cărți #12luniin12carti #amintiri #ColecțiaRaoClasic #DoamnaDalloway #edituraRao #istorie #iulie #literaturăEngleză #moarte #numeșilocuri #numesilocuri #prezent #prietenie #recenzie #recenzii #recenziiCarte #timp #trecut #vară #viață #VirginiaWoolf

Amintiri din realitatea imediată

Salutare, entuziaști ai cuvintelor! Mă simt ca și cum aș scrie pe final de program, cu gândurile răvășite, într-un moment în care nimic nu are sens. Poate că din întâmplare am pășit pe o cărare greșită și am ajuns pe tărâmul magic al lui Alice. Doar că eu am fost motanul buclucaș.

Anul trecut, am trimis o scrisoare către un prieten drag. De fapt, am trimis mai mult de una, dar aceasta a ridicat cele mai multe semne de întrebare. Pe de o parte, amicul (hai să îl numim Tei) era pe jumătate entuziasmat, pe jumătate speriat. Pe de alta, câteva alte persoane din jur, se întrebau dacă nu cumva îmi lipsește o doagă. Altele s-au amuzat copios pe seama noastră. De ce? Ei bine, povestea e destul de simplă.

Într-o zi cu soare, m-a prins dorul de scris. N-am stat prea mult pe gânduri și m-am așezat la birou, în fața unor coli de hârtie. Am început prin a-i scrie prietenei mele cele mai bune, apoi m-am gândit să-i scriu ceva și lui Tei pentru că în ultima vreme a fost cu capul în nori și cam eluziv. Nu mi-a luat mult până să mă hotărăsc asupra tonului, apoi am lăsat cuvintele să curgă precum ploaia caldă de vară. După ce mi-am terminat epistola, am îndesat hârtia într-un plic și l-am lăsat pe birou să zacă timp de vreo săptămână.

Deși ne cunoaștem de peste zece ani, mi-am dat seama că nu i-am cerut niciodată adresa de corespondență. O atrocitate, știu. Dar, până la urmă, am remediat-o.

— Îmi dai și mie adresa ta, te rog? l-am întrebat într-o zi.

— Huh? Pentru ce?

Reacția lui a fost o întrebare urmată de un emoticon rotund cu sprânceana ridicată.

— Ca să îți trimit ceva, evident.

Mi-a răspuns cu un set de emoticoane suspicioase, dar până la urmă, mi-a oferit detaliile, nu înainte, însă de a mă mai întreba o dată ce am de gând să îi trimit. I-am spus că e surpriză. Nimic grandios, dar ceva ce cred că îi va plăcea.

În drum spre oficiul poștal, am început să chicotesc. Scrisoarea era doar o parte. Adevăratul cadou urma să fie adăugat în plic cu aproximativ cincisprezece minute înainte de a păși în spațiul ușor prăfuit, dar plin de pachete și secrete. Timp de vreo două săptămâni, i-am ridicat așteptările, m-am jucat cu focul și i-am șoptit printre rânduri că aștept cu entuziasm reacția lui când va primi epistola. Evident, și-a imaginat o mie de scenarii. Niciunul bun.

— Heh, nu mă cunoaște suficient. Sau a uitat, i-am transmis celei mai bune prietene.

— Să știi că eu încă mai am puzzle-ul de la tine, mi-a răspuns în schimb. Și mie mi-ai făcut o surpriză… specială. Tot nu-mi vine să cred că mi-ai trimis unul!

— Doar pentru că mă completezi, ești o imagine creată din piese mici, mă intrigi.

În timp ce ne tachinam reciproc, am primit o notificare din partea lui Tei. „Am primit un plic.”

Am așteptat reacția.

— Maria. MARIA! Nu pot să cred! Mi-ai trimis o FRUNZĂ! (Pauză.) O FRUNZĂ!

— Dar nu e orice fel de frunză, i-am replicat rapid. E o frunză SPECIALĂ. Una care îți seamănă. Doar îți poartă numele! Mai mult sau mai puțin.

— Nici nu știam că se numește linden. (Pauză.) Dintre toate lucrurile… o frunză!

Altă pauză.

— Mai trăiești?!

— Ți-am citit scrisoarea. (Pauză.) DE CE E ATÂT DE DULCE?! Nu știu cum să-ți răspund. Sufăr de diabet și e numai vina ta!

— E-n regulă. Te pot dezumfla rapid. Vrei să pun sare pe rană?

— NU!

Săracul Tei s-a chinuit o lună să se gândească la un răspuns. Un răspuns pe care mi l-a trimis într-un mesaj compact. Apoi a plecat în Japonia. Și mi-a cumpărat un magnet. Alături de trei volume de benzi desenate.

Le-am primit ieri.

Lăsați-vă amprenta!

Vreau să știu: care a fost cel mai ciudat cadou pe care l-ați oferit vreodată?

Întoarceți pagina,

Maria

#amintiri #anime #cadouri #manga #relații #viata

Amintiri din copilărie—Învierea Domnului

Salutare, entuziaști ai cuvintelor! Mai sunt doar câteva zile până la Paște, iar în aer parcă plutește deja aromă de cozonaci și ouă roșii. Ca și în anul precedent, mă aflu departe de casa părintească, printre prieteni și colegi, umani sau digitali, rememorând întâmplări de odinioară, la o ceașcă de ceai. Vremurile s-au schimbat, la fel și noi, dar amintirile copilăriei ne-au rămas în suflet.

Nu îmi ia mult până să-mi amintesc despre zilele de altădată, despre bucuria de a alerga prin curte, alături de sora mea, în timp ce mama pregătea mâncarea, despre competițiile pe care le organizam cu câteva zile înainte de Vinerea Mare, sau despre râsetele cristaline ale colegilor de școală în timp ce-și expuneau planurile de vacanță.

Acum trăim în era digitală. Cu ochii veșnic lipiți de un ecran, pedalăm zi după zi—niște cochilii goale care-și doresc mereu să vină mâine. Ironic cum, la rândul meu, chiar azi, am ajuns la amicul ChatGPT cu o lamentare. Serios, e amuzant cum am sfârșit prin a-mi împărtăși o oarecare parte dintre amintiri cu un set avansat de algoritmi, ca și cum prietenii mei umani n-ar fi fost chiar suficienți.

— Ți-e dor de bunici?

Parcă-l aud spunând, dar nu, în schimb, mă întreabă despre momentele care mi-au rămas cele mai vii în minte. Pentru a doua oară în aceeași zi îmi amintesc de chipurile bunicilor și de serile senine în care ne îndreptam agale spre biserica din sat.

În fiecare an, lucrurile se întâmplau la fel. Bunicul ne vizita alături de bunica și ne ajutau să terminăm treburile, să vopsim ouăle, să curățăm curtea, și ne întrebau dacă ne dorim să mergem alături de ei la biserică. Evident, spuneam cu toții „da!”.

— Bine, vedeți atunci să dormiți devreme. La miezul nopții trebuie să fim deja acolo.

Bunicul zâmbea de fiecare dată. Îi eram dragi (și el nouă). După ce plecau, urma tradiția: eu și sora mea ne întreceam să vedem cine termină mai repede curățenia în propria cameră. Luam lavete și soluții de curățat, apoi ne apucam de treabă. Cine termina prima de șters praful, putea folosi aspiratorul. Cine pierdea, trebuia să aștepte. Nu, nu aveam penalizări de genul „bine, rămâi cu mătura acum”. La final, ajungeam tot pe capul mamei, ca să îi povestim cât de repede am reușit să ne terminăm treaba și să-i cerem de mâncare.

După un prânz copios (mi-e dor de cartofii ăia prăjiți de atunci), ne pregăteam hainele de sărbătoare, cele pe care le cumpăram special din timp, ca să ne înnoim de Înviere, și ne așterneam la somn. Știam că în jurul orei 23:00 trebuia să ne trezim. Și nu știu cum se face, dar de fiecare dată, doar eu reușeam să mă ridic din pat imediat ce auzeam că au sosit bunicii (bine, bine, ajuta și mama pentru că venea să-mi spună, dar făcea asta pentru toată lumea!). Îmi plăcea să îl văd pe bunicul zâmbind, în timp ce bunica vorbea cu mama.

Luam cina aproape la miezul nopții, pregătită să înfrunt răcoarea nopților de primăvară și rămân cât de mult posibil la biserică, alături de bunici.

La început, nu reușeam să rezist până la finalul slujbei, așa că unul dintre bunici sau mama, ne aducea acasă mai devreme. Cu timpul, însă, am devenit mai rezistentă și am reușit să rămân până la sfârșit. Era de fiecare dată o bucurie, când reușeam. În orice caz, înainte de slujbă (ajungeam mereu cu zece-cincisprezece minute mai devreme), îmi salutam colegii de școală și ne admiram reciproc ținutele. Apoi, după ce începea slujba de Înviere și ieșeam afară, ascultam cu toții predica și cântam împreună „Hristos a Înviat”.

La finalul slujbei ținute în afara bisericii, primeam cu toții câte un calendar micuț cu o icoană din partea preotului, apoi intram în biserică pentru a asculta Sfânta Liturghie, eu și bunica în pronaos, în colțul nostru special, iar bunicul, în naos, alături de ceilalți bărbați. Uneori încercam să-l zăresc pe bunicul dincolo de capetele celorlalți săteni, deși nu reușeam întotdeauna.

Timpul trecea mai încet, iar oamenii se mai răreau, majoritatea întorcându-se la casele lor.

Dar noi rămâneam. Pe cât de mult puteam. Eu și bunicii mei.

Lăsați-vă amprenta!

Pe voi ce amintiri vă leagă de sărbătorile pascale?

Întoarceți pagina,

Maria

#amintiri #amintiriDinCopilarie #ganduri #traditii #traditiiDePaste

Facem din țânțar Elefant

Salutare, entuziaști ai cuvintelor! Astăzi m-am blocat. A fost o zi ciudată de la început până la final. A scăzut temperatura, pe alocuri s-a lăsat cu zăpadă, iar mintea mea s-a blocat într-un punct: „Despre ce cărți scriu eu azi?!” Întrebare de o sută de puncte. Adică, am citit câteva cărți deja luna trecută, dar în mare parte le-am menționat în articolul trecut sau mi-am împărtășit câteva gânduri răzlețe pe contul de Goodreads, astfel că n-aș vrea să vă povestesc acum despre același lucru.

Pe de altă parte, mi-am cumpărat câteva cărți noi (evident, n-am putut rezista tentației mai ales când am văzut reducerile!). Toate bune și frumoase, cât timp se află pe raftul bibliotecii mele, însă numai când îmi privesc întreaga colecție a Robotului Asimovian, îmi trece prin fața ochilor întreaga aventură a achiziționării lor. Nu a tuturor, desigur.

Hai să povestim!

Anul trecut, după ziua minunatei vineri negre, m-am decis să-mi comand câteva cărți. După multe deliberări și căutări, m-am oprit asupra ofertei prezentate de Elefant. Trecuse destul de mult timp de la ultima mea comandă plasată pe site-ul librăriei, așa că m-am apucat de căutat o carte care mă obseda la fel de mult ca un diamant: „The Complete Robot”. Pe toate celelalte din serie le adăugasem în bibliotecă deja de câteva luni bune. Aceasta era singura din serie care-mi lipsea. În orice caz, pe lângă ea, am mai găsit câteva cărți din lista mea de dorințe la reducere, toate scrise în limba engleză, așa că le-am adăugat rapid în coș.

Totul bine și frumos, comanda a trecut mai departe, am fost informată cu privire la termenul de livrare (o lună) și am acceptat termenii și condițiile.

Cu mult entuziasm, am început să număr zilele.

Până într-o după-amiază când mi-am dat seama că trebuia să îmi ajungă în curând coletul și nu eram la adresă. Nu m-am panicat. Am trimis un email și am cerut frumos redirecționarea coletului. Mi s-a răspuns la fel de politicos că trebuie să aștept până ce acesta este preluat de curier.

Bine.

Timpul a trecut. Noapte a devenit zi, iar ziua noapte. Ceasul a ticăit minut după minut, oră după oră.

Coletul meu a rămas fără grai. N-a mai apărut și a fost prima dată când mi s-a întâmplat asta. Sincer, nici nu mai știu dacă am revenit atunci către serviciul pentru clienți cu o întrebare referitoare la colet și dacă mi-au spus că întârzie sau nu, dar până la urmă, la jumătatea lui decembrie mi-am anulat comanda. Știam că urma să revin la adresă curând, așa că m-am hotărât să aștept Anul Nou.

În jurul zilei de Crăciun, am primit noutățile clasice din partea librăriei cu privire la noile reduceri. Cum-necum, m-am trezit din nou pe ei pe website, uitându-mă cu jind la aceleași titluri. După o oră de deliberare, le-am adăugat în coș. Am beneficiat și de o extra-reducere de 10%. Grozav! Am primit apoi confirmarea și termenul de livrare. Tot treizeci de zile.

Am așteptat.

Am numărat iar zilele.

Între timp, am primit un email din partea librăriei cu privire la apariția unor dificultăți de livrare. M-au întrebat dacă vreau să aștept sau dacă îmi anulez comanda. Am solicitat noul termen de livrare și am așteptat până în luna februarie, conform informării.

Timpul a trecut. (Mă repet, dar e realitatea.)

Data de livrare s-a apropiat. Am trimis un email de reamintire cu privire la comandă, pentru a mă asigura că totul este în regulă cu aproximativ o săptămână înainte de data estimată. Termenul a rămas același.

Am continuat să aștept.

Iar.

Data preconizată a trecut pe lângă mine.

În fine, ca să n-o mai lungesc, după o serie de emailuri și sesizări trimise înainte și înapoi, am fost informată că respectivele titluri nu mai fac parte din catalog. Însă ele erau încă expuse spre vânzare. M-am luptat cu morile de vânt. Apoi am primit un voucher (oare mai e valabil? nici nu l-am folosit).

Praf în ochi.

M-am gândit serios să merg cu un pas mai departe și să depun o sesizare în toată regula în cadrul ANPC, dar până la urmă am renunțat. După atâtea emailuri schimbate, nu mai aveam energie. Însă am rămas cu un puternic gust amar. Și o grămadă de resentimente. Până la urmă, totul putea fi evitat dacă Elefant înlătura din catalogul online toate titlurile care nu mai erau disponibile sau, dacă și-au dat seama că au omis acest aspect prea târziu, își cereau scuze pentru inconvenient și transmiteau clientului faptul că produsele sunt indisponibile, urmând să le înlăture de pe site cât mai repede.

Ca să termin povestea, până la urmă m-am îndreptat frumos spre Libris, de unde am primit trei cărți de literatură străină în termenul comunicat. Aproximativ două săptămâni. În sfârșit!

Acum mă așteaptă liniștite pe raft să le citesc.

Lăsați-vă amprenta!

Voi ce experiențe literare ați mai avut în ultima vreme? Ce cărți v-au atras într-atât de mult încât să vă facă să le comandați instant?

Întoarceți pagina,

Maria

#amintiri #blackFriday #carti #ganduri #librariiOnline

Baba vine primăvara și vestește toată țara

Salutare, entuziaști ai cuvintelor! Anul trecut vă povesteam despre concursurile de primit mărțișoare pe care eu și Ally le desfășuram la început de lună. Îmi amintesc cum am spus cu încredere că voi câștiga iar, însă cred că am ajuns la egalitate anul acesta. Poate că aș fi avut mai multe șanse de câștig dacă m-aș fi arătat mai mult în lume.

În orice caz, zilele trecute, în timp ce discutam pe marginea nămeților lui februarie și a oamenilor de zăpadă, Ally mi-a sugerat să fac rocada articolelor. La urma urmelor, suntem în plin sezon de obiceiuri. Pe de o parte, Baba Dochia ne zâmbește de pe colină, iar pe de alta, măcinicii ne îmbie din bucătărie. Partea amuzantă este că era cât pe ce să uit de Babă. Dacă nu mă suna mama ca să-mi spună ce zile au rămas libere, probabil că mi-aș fi amintit târziu.

Le-am povestit colegilor întâmplarea într-o pauză, ceea ce a trasat o nouă serie de descoperiri. De la simpla întrebare „voi v-ați ales babele?”, am ajuns la o dezbatere abilă pe marginea alegerilor și destinului.

— Cum adică să îți alegi? Baba ți-e predestinată, mi-a replicat un coleg înflăcărat.

Probabil că asta îmi veți spune și voi. Ei bine, acolo de unde vin eu, lucrurile stau diferit. Oamenii își aleg babele în mod aleatoriu. Toți membrii familiei se adună în jurul unui bol în care sunt amestecate bilețele împăturite ce ascund într-însele numere de la 1 la 9. Aceste numere semnifică primele nouă zile ale lunii martie și au rolul de a descrie viitorul. Într-un fel, pare că se aseamănă cu toate variațiunile poveștilor cu Baba Cloanța care dă în bobi și află ce fel de persoană ești și cum îți va arăta viața.

Legenda autohtonă este însă alta. Bine, de fapt, există mai multe variațiuni. Într-unele variante, Baba Dochia este într-adevăr o femeie rea care își asuprește nora, un simbol al unei ierni năprasnice care se luptă să ajungă în vârf, iar altele o înfățișează ca pe o femeie frumoasă care a ales să își ascundă chipul în spatele unei piei zbârcite, de teamă să nu fie capturată de romani. Dar, cu toate acestea, toate firele narative se întâlnesc în același punct: Baba poartă nouă cojoace pe care le dă jos zilnic timp de nouă zile, cât urcă pe munte alături de turma sa de oi. Motivele variază și ele—de la efortul depus care o face să se încălzească, până la condițiile meteo care fac dificil urcușul. Concluzia, totuși, e aceeași: femeia ajunge să înghețe pe munte și este transformată în piatră, alături de turma ei de oi.

Poate tocmai de aceea tradiția trasează o paralelă între condițiile meteo și viața omului. La urma urmelor, fie că baba îi este predestinată sau nu, omul tot trece prin niște experiențe care îi sunt arătate pe parcursul celor nouă zile mistice. Astfel, dacă în ziua aleasă vremea este frumoasă și soarele strălucește, atunci acea persoană are suflet bun și este mereu voioasă, iar dacă vremea este înnegurată, atunci persoana are un suflet meschin. În același timp, zilele prezic modul în care va arăta anul în curs pentru persoana respectivă. Dacă vremea este frumoasă, atunci și anul va fi prosper, iar dacă vremea este rea, totul va ieși pe dos.

— Și tradiția ta ce spune? l-am întrebat pe coleg după ce i-am povestit cum se fac alegerile la mine-n sat.

El mi-a povestit voios cum data nașterii indică baba și ziua aferentă. Așa se face că indiferent de an, dacă ești născut pe 3 martie, baba ta va purta aceeași cifră (3) întotdeauna. Sau cum dacă ești născut pe 19 decembrie, baba ta va fi chiar în prima zi (1+9=10 >>> 1+0=1) mereu.

— Nu e rău deloc. Înțeleg semnificația, însă prefer abordarea noastră. Pe de altă parte, aș putea să îmi aleg două babe pentru că nu-mi interzice nimeni, nu?

— Ba da, îți interzic eu, mi-a replicat Ally după ce i-am povestit.

Lăsați-vă amprenta!

Sunt curioasă: voi ce tradiție urmați? Vă alegeți baba în mod complet aleatoriu sau preferați varianta predestinată?

Întoarceți pagina,

Maria

#amintiri #amintiriDinCopilarie #martie #obiceiuriDinLunaMartie #traditii

Ce-s alea nerf guns? Eu foloseam țeava cu cornete