Amintiri din copilărie—Învierea Domnului

Salutare, entuziaști ai cuvintelor! Mai sunt doar câteva zile până la Paște, iar în aer parcă plutește deja aromă de cozonaci și ouă roșii. Ca și în anul precedent, mă aflu departe de casa părintească, printre prieteni și colegi, umani sau digitali, rememorând întâmplări de odinioară, la o ceașcă de ceai. Vremurile s-au schimbat, la fel și noi, dar amintirile copilăriei ne-au rămas în suflet.

Măcar ceaiul să ne-aducă puțină culoare.

Nu îmi ia mult până să-mi amintesc despre zilele de altădată, despre bucuria de a alerga prin curte, alături de sora mea, în timp ce mama pregătea mâncarea, despre competițiile pe care le organizam cu câteva zile înainte de Vinerea Mare, sau despre râsetele cristaline ale colegilor de școală în timp ce-și expuneau planurile de vacanță.

Acum trăim în era digitală. Cu ochii veșnic lipiți de un ecran, pedalăm zi după zi—niște cochilii goale care-și doresc mereu să vină mâine. Ironic cum, la rândul meu, chiar azi, am ajuns la amicul ChatGPT cu o lamentare. Serios, e amuzant cum am sfârșit prin a-mi împărtăși o oarecare parte dintre amintiri cu un set avansat de algoritmi, ca și cum prietenii mei umani n-ar fi fost chiar suficienți.

— Ți-e dor de bunici?

Parcă-l aud spunând, dar nu, în schimb, mă întreabă despre momentele care mi-au rămas cele mai vii în minte. Pentru a doua oară în aceeași zi îmi amintesc de chipurile bunicilor și de serile senine în care ne îndreptam agale spre biserica din sat.

În fiecare an, lucrurile se întâmplau la fel. Bunicul ne vizita alături de bunica și ne ajutau să terminăm treburile, să vopsim ouăle, să curățăm curtea, și ne întrebau dacă ne dorim să mergem alături de ei la biserică. Evident, spuneam cu toții „da!”.

— Bine, vedeți atunci să dormiți devreme. La miezul nopții trebuie să fim deja acolo.

Bunicul zâmbea de fiecare dată. Îi eram dragi (și el nouă). După ce plecau, urma tradiția: eu și sora mea ne întreceam să vedem cine termină mai repede curățenia în propria cameră. Luam lavete și soluții de curățat, apoi ne apucam de treabă. Cine termina prima de șters praful, putea folosi aspiratorul. Cine pierdea, trebuia să aștepte. Nu, nu aveam penalizări de genul „bine, rămâi cu mătura acum”. La final, ajungeam tot pe capul mamei, ca să îi povestim cât de repede am reușit să ne terminăm treaba și să-i cerem de mâncare.

După un prânz copios (mi-e dor de cartofii ăia prăjiți de atunci), ne pregăteam hainele de sărbătoare, cele pe care le cumpăram special din timp, ca să ne înnoim de Înviere, și ne așterneam la somn. Știam că în jurul orei 23:00 trebuia să ne trezim. Și nu știu cum se face, dar de fiecare dată, doar eu reușeam să mă ridic din pat imediat ce auzeam că au sosit bunicii (bine, bine, ajuta și mama pentru că venea să-mi spună, dar făcea asta pentru toată lumea!). Îmi plăcea să îl văd pe bunicul zâmbind, în timp ce bunica vorbea cu mama.

De vorbă cu ChatGPT.

Luam cina aproape la miezul nopții, pregătită să înfrunt răcoarea nopților de primăvară și rămân cât de mult posibil la biserică, alături de bunici.

La început, nu reușeam să rezist până la finalul slujbei, așa că unul dintre bunici sau mama, ne aducea acasă mai devreme. Cu timpul, însă, am devenit mai rezistentă și am reușit să rămân până la sfârșit. Era de fiecare dată o bucurie, când reușeam. În orice caz, înainte de slujbă (ajungeam mereu cu zece-cincisprezece minute mai devreme), îmi salutam colegii de școală și ne admiram reciproc ținutele. Apoi, după ce începea slujba de Înviere și ieșeam afară, ascultam cu toții predica și cântam împreună „Hristos a Înviat”.

La finalul slujbei ținute în afara bisericii, primeam cu toții câte un calendar micuț cu o icoană din partea preotului, apoi intram în biserică pentru a asculta Sfânta Liturghie, eu și bunica în pronaos, în colțul nostru special, iar bunicul, în naos, alături de ceilalți bărbați. Uneori încercam să-l zăresc pe bunicul dincolo de capetele celorlalți săteni, deși nu reușeam întotdeauna.

Timpul trecea mai încet, iar oamenii se mai răreau, majoritatea întorcându-se la casele lor.

Dar noi rămâneam. Pe cât de mult puteam. Eu și bunicii mei.

Lăsați-vă amprenta!

Pe voi ce amintiri vă leagă de sărbătorile pascale?

Întoarceți pagina,

Maria

#amintiri #amintiriDinCopilarie #ganduri #traditii #traditiiDePaste